Perspectiva Innoirii

Joseph King of Dreams - Iosif Regele Viselor (2000)

2012-02-06T15:55:00.001+02:00

Iosif, regele viselor este inspirat de povestea biblică a copilului cu darul de a prevesti viitorul şi pe care fraţii lui, din gelozie, îl vând unui negustor de sclavi. Iosif ajunge în Egipt ca sclav în casa lui Putifar care se atasează de el, dar soţia acestuia găseşte un motiv să îl arunce în temniţă. Acolo îşi capătă faima de tâlcuitor de vise. În cele din urmĂ este chemat la Faraon pentru a-i tălmaci un vis.
Drept răsplată, pentru că tălmăcirea lui salvează ţara de la foamete, Faraonul îl face mare dregător. Ajuns la 30 de ani, puternic şi fericit, Iosif are ocazia să îşi revadă fraţii. Cu puterea pe care o are i-ar fi uşor să îi strivească, dar în loc de răzbunare, Iosif face gestul omului atins într-adevăr de har: le acordă iertarea şi şansa de a începe o viaţă nouă şi prosperă alături de el.

One Night with the King (2006)

2012-02-06T10:40:00.000+02:00

“O noapte cu regele” este povestea lui Hadassah, o tanara evreica care devine Ester, regina Persiei, din Vechiul Testament. Nascuta in saracie si ajunsa orfana, Hadassah este o tanara foarte frumoasa care ii atrage atentia puternicului rege Xerxes si devine sotia lui. In ciuda pozitiei sale, viata ei este in pericol deoarece statul a decretat ca toti evreii sa fie omorati. Sfidandu-i pe cei care au sfatuit-o sa ia atitudine, Hadassah lupta sa-si salveze poporul si sa castige inima regelui.

Clancy (2009)

2012-02-04T22:14:00.001+02:00

Acest film prezinta drama unei fetite, Clancy Miller, care hotaraste sa plece de acasa doar pentru cateva zile, gandindu-se ca in acest fel asistenta sociala o poate ajuta pe mama ei care este alcoolica. Il intalneste pe Nick, un om al strazii, iar intre cei doi se leaga treptat o prietenie puternica care v-a duce la schimbari uimitoare a acestei povesti.

The Ultimate Gift (2006)

2012-02-04T22:11:00.000+02:00

Un film in care personajul principal, din putred de bogat, ajunge sa doarma pe bancile parcului, sa manance din cersit, ajunge la mila trecatorilor; toate acestea pentru a avea acces la o mostenire ce-i vine din partea bunicului.Personajul principal este unul complex, in curs de transformare, care invata treptat sa pretuiasca valoarea banului, sa pretuiasca parerea celorlalti si chiar sa-i ajute, punand bazele unui "orasel" al copiilor bolnavi, proiect pe care-l si finanteaza... Un film sensibil care-ti ajunge la inima.

Masada (1981)

2012-02-02T18:03:00.001+02:00

Film istoric in care actiunea principala o reprezinta asediul din anul 70 en asupra evreilor din Israel, de catre romani. Masada inseamna fortareata in limba ebraica, si fizic e un munte in varful careia 1000 de evrei condusi de Eleazar ben Yair s-au refugiat intr-o cetate aparent inpenetrabila, in asteptarea confuntarii cu cei 5000 de romani din legiunea a X-a, sub comanda generauluil Cornelius Flavius Silva.

Romanii sunt demoralizati de lipsa de apa precum si de conditiile naturale ostile. Victoria pare a fi de partea evreilor dar Rubrius Gallus, expertul roman in asedii, are o idee mareata, dar foarte greu de pus in practica.

What would Jesus do? (2010)

2012-02-02T17:18:00.001+02:00

E anul 2005 în Raymond, California, un oraş prosper reprezentativ pentru America suburbană. Henry Maxwell, păstorul local al oraşului Raymond, se pregăteşte să îşi ducă familia într-o excursie la pescuit. În timp ce călătoresc spre locul de tabără, are loc un tragic accident soldat cu moartea soţiei însărcinate a lui Henry şi a micului lor fiu.

Povestirea continuă în zilele noastre în acelaşi oraş Raymond care se află acum în vremuri extrem de dificile. Odată prosper acum este doar umbra a ceea ce a fost. Intră în scenă Alex York, un politician ambiţios ce vrea să construiască un cazino în oraş ca schimbe, chipurile, soarta oraşului. Nimic nu îl va opri în a-şi îndeplini planurile şi pentru aceasta a găsit locul perfect pentru amplasarea cazinoului, terenul pe care se află biserica lui Henry Maxwell. Pentru finanţarea acestui proiect York abordează magnaţii bogaţi ai afacerilor imobiliare din oraş.

Lucrurile iau o altă întorsătură când un om în căutare de muncă vine în oraş. Impresionaţi de inima acestui călător pentru cei săraci şi asupriţi, Henry şi încă cinci enoriaşi influenţi încep să facă o diferenţă. Fiecare este hotărât să îşi ghideze viaţa după principiile lui Hristos, aplicând comportamentul Său vieţilor lor. Vor reuşi Herny şi ceilalţi, prin exemplu personal şi sacrificiu, să ajute la schimbarea vieţilor celorlalţi din oraş? Pot ei să unească pe toţi şi să lupte împotriva tentaţiei banilor şi a căilor uşoare de câştig?

Filmul este o ecranizare a bestsellerului What would Jesus do? scris de Ch. M. Shelldon cunoscut la noi în ţară sub titlul “Adevăratul Preot sau Ce ar face Isus în locul meu?”

Without a Father (2010)

2012-02-02T17:08:00.001+02:00

Premiat de organizația Dove și recomandat de la 12 ani în sus, Without a Father (Fără Tată) este un film despre iertare, răscumpărare, credință și familie. Acesta e centrat în jurul vieților a doi băieți, Joshua și Cristopher, care fac parte din lumi complet diferite și a căror vieți sunt aduse împreună și schimbate pentru totdeauna atunci când are loc o tragedie neașteptată, iar tatăl lui Joshua moare subit. Pe măsură ce Lucille, mama lui Christopher, îi crește pe amândoi, apar probleme mari în familie odată cu creșterea lor și cu încercarea de a umple golul lăsat de tați din viețile lor într-o serie de împrejurări care îți vor tăia respirația. O decizie devastatoare schimbă cursul familiei pentru totdeauna.

Ani mai târziu, Christopher e sfâșiat de mânie, amărăciune și resentimente. Poate împăcarea și iertarea să refacă această familie? Sau va fi prea târziu? "Dumnezeu are întotdeauna un plan." Without a Father e un film emoționant și plin de suspans care va atinge inima oricui.

Seven Days in Utopia (2011)

2012-01-30T21:12:00.011+02:00

Filmul urmăreşte povestea lui Luke Chisolm, un talentat jucător de golf, care îşi doreşte să ajungă în liga de profesionişti. Când prima lui mare încercare se dovedeşte a fi un dezastru public, Luke scapă de presiunea jocului şi se trezeşte pe neaşteptate reţinut în Utopia, Texas, casa excentricului fermier Johnny Crawford. Modul profund al lui Johhny de a privi viaţa îl forţează pe Luke să se îndoiască nu numai de alegerile din trecut, dar şi de direcţia viitorului său.

Prinţul Egiptului - Povestea lui Moise

2012-01-28T14:01:00.002+02:00

Povestea miraculoasă a omului ales de Dumnezeu pentru a-şi conduce poporul în drumul către tărâmul făgăduinţei.

Flywheel (2003)

2012-01-26T10:44:00.004+02:00

Jay Austin este un vânzător de maşini la mâna a doua care, pentru a scoate profit păcăleşte mulţi oameni ajungând să-l fure chiar pe pastorul bisericii pe care o frecventează.De asemenea îl sfătuieste pe angajatul său Bernie Meyers să facă la fel.Merge la biserică dar cand o face nu o face cu aceeasi pasiune ca atunci cand vinde maşini iar la coleta de bună voie el inapoiază plicul gol!

La un moment dat Austin realizează că ceea ce face nu este bine şi incearcă să îşi schimbe viaţa.Reuşeste,acum având mai mult timp pentru familia sa si vânzând maşinile la un preţ corect.Astfel vânzările cresc si in viaţa lui totul incepe să decurcă bine!

A doua privire - Second Glance (1992)

2012-01-17T12:09:00.002+02:00

Dan Burgess este creştin. Dan Burgess crede că nu poate aduce pe nimeni la Isus. De asemenea crede că "pierde toată distracţia acestei lumi". Vrea să părăsească viaţa alături de Isus ... până intr-o zi ... când... Dan Burgess este cercetat de Dumnezeu.

Biblia vizuală - Faptele apostolilor (2003)

2012-01-17T10:43:00.002+02:00

Călătoriţi alături de doctorul Luca (Dean Jones) în timp ce acesta relatează poveşti captivante despre pericole, luptele şi victoriile care au marcat naşterea Bisericii creştine. Împărtăşiti vremurile pline de mistere şi minuni care au urmat învierii lui Isus. Mergeţi alături de Domnul. Priviţi cum este dus în Rai. Experimentaţi puterea de transformare a Rusaliilor şi prindeţi focul aşa cum Dumnezeu foloseşte pasiunea lui Petru (James Brolin) şi a lui Ioan (Andre Jacobs) pentru a răspândi flacăra credinţei în tot Ierusalimul şi în lumea întreagă.
Puterea de a povesti a lui Luca aduce la viaţă strălucitor dragostea plină de compasiune ce-i uneşte pe credincioşii de-a lungul timpului. Biblia Vizuală este singurul film care urmăreşte cuvânt cu cuvânt Sfânta Scriptură. Subtritarea în limba română are la bază Biblia.

Late One Night -Târziu în noapte

2012-01-16T21:04:00.001+02:00

Isus Hristos a plătit pentru păcatele tale dându-se pe Sine ânsuşi la moarte. Este El şi Mântuitorul tău? L-ai primit tu în viaţa ta ca DOMN şi Mântuitor ?

Dincolo de linia albastră

2012-01-13T11:54:00.228+02:00

de: Lisa Fitterman

Mai are locul său - iertarea, pe patinoarele noastre? Doi băieţi despărţiţi dintr-o dispută, după un accident tragic, au demonstrat că este posibil. Era la începutul celei de a treia reprize. Echipa Filon d'Abitibi-Temiscamingue conducea cu 3-0 în faţa echipei Blitz din Montreal, în „Turneul Speranţei”, care se desfaşura în Pointe-Claire (Quebec, Canada).
Pentru Marc-André Emond, căpitanul echipei Blitz, era foarte important să acţioneze, dacă dorea să păstreze şansele echipei sale de a câştiga meciul. Talentatul atacator de 15 ani a fentat un jucător, apoi un altul şi se îndrepta spre poarta adversarilor. Acesta a fost momentul când Maxime Tremblay, marele apărator al echipei Filon, a întrat în acţiune la rândul său. Acesta era de asemenea conştient de miza care era în joc şi sa lansat în urmărirea lui Marc-André, hotarât să nu-l lase să marcheze. Dar în focul luptei a scăpat crosa. Ce s-a întâmplat după? Într-o ultimă tentativă, Maxime l-a împins pe rivalul său în spate, sau i-a pus o piedică? Nimeni nu ştie exact ce s-a întâmplat. Dar toata lumea a putut auzi un zgomot puternic în momentul în care căpitanul echipei Blitz s-a strivit de peretele terenului, înainte de a cadea pe gheaţa. Apoi flueratul arbitrului care a oprit jocul. Se parea că Marc-André nu mai încerca să se ridice. ”Nu mai pot să mă mişc”, murmura el. O tăcere mormântală s-a abătut peste mulţime. Maxime a fost eliminat de pe teren. Când a ieşit din vestiar, zece minute mai târziu, căpitanul echipei adverse era încă întins pe gheaţa. Antrenorii şi personalul medical erau în jurul lui, încercând să-l ajute să-şi mişte picioarele pentru a vedea dacă are sensibilitate. „Credeţi că este grav?” o întrebă Maxime pe preşedinta clubului Filon, Catherine Lariviere, care nu ia ascuns temerile sale. Câteva minute mai târziu, o ambulanţă cu sirena în funţiune, îl ducea pe Marc-André la centrul de traumatologie al Spitalului pentru copii din Montréal. Filon a câştigat pâna la urmă meciul cu 4 la 0, dar victoria a avut un gust amar. Pentru toţi cei care au jucat în aceasta partidă, ceasul s-a oprit la ora 13:43 şi imaginea corpului ranit al lui Marc-Andre Emond li s-a întiparit în memorie. A doua zi, în timpul întoarcerii cu autobuzul – un lung traseu de şapte ore, echipa Filon nu prea avea chef să sărbătorească. În general, jucatorii abitibieni îşi omorau timpul jucând carţi şi discutând. Dar aceasta nu s-a întamplat şi deaceasta dată. Dar nici unul dintre ei nu este mai tacut decât Maxime. El statea cufundat în scaunul său şi cearcanele de sub ochii săi, aratau că a petrecut o noapte albă, neoprindu-se a-şi spune: Nu trebuia să las din mâna crosa. De ce am făcut aceasta? Colegii săi încercau să-l linişteasca: „A fost un accident, Max. O să vezi, o să se facă bine.” Dar, după puţin timp, celularele au început să sune în autobuz. Catherine Lariviere şi antrenorii au avut o scurtă conversaţie în faţa autobuzului şi apoi au venit spre Maxime. Ştirea care a început să se raspândeasca era mai catastrofică decât tot ce-şi puteau imagina: Marc-André unul dintre cei mai buni jucatori din ligă, este paralizat de la gât în jos. La ştiri (radio şi ziare), reporterii se întrebau dacă acţiunea lui Maxime a fost voită. La Federaţia de Hokey din Québec a fost convocată o reuniune pentru a discuta acest caz. Maxime Tremblay s-a aflat în centrul discuţiilor despre violenţa care se găseşte în hokei la toate nivelurile. Unii credeau că sportul a devenit prea agresiv, cu o multiplicare a loviturilor la cap şi a sancţiunilor pentru lovituri ilegale. Iar acuzaţii scăpau doar cu o simplă sancţiune....

Bun de nimic: anxietatea l-a blocat. Maxime nu se mai putea opri sa se întrebe: Daca voi mai rani încă pe cineva, ce se va întâmpla? şi Marc-André? Îl mai considera oare vinovat de ceea ce s-a întâmplat? Maxime se temea că va fi de asemenea exclus de la practicarea acestui sport. S-ar putea ca Federaţia de Hockey Québec îl va pedepsi exemplar, pentru a arăta hotarârea asociaţiei de a împiedica violenţa în acest sport şi de a ameliora imaginea hockey-ului junior. Fiind crescut la Chibougamau, în nordul Québecului, el traia pentru hockey. De aceea, în septembrie, el s-a exilat la 400 kilometri de casă pentru a studia în singura şcoală care oferea un program de sport - studiu. Despărţirea de fiul său a fost foarte dificilă pentru Caroline Theriault, mama sa (care era desparţită de tatăl lui Maxime şi care se ocupa singură de creşterea copilului), dar aceasta a înţeles motivaţiile sale. „Este visul vieţii tale, i-a spus ea. Fă ce trebuie să faci pentru a-l realiza.”

Dar astăzi, din cauza rănirii lui Marc-André, tot viitorul său era sub semnul întrebării. Maxime avea impresia ca nu mai are nici o scăpare. Gerald MacDonald, antrenorul său, a încercat să-l îmbărbăteze: „Ce s-a întâmplat, nu este din vina ta. Păstrează-ţi locul tău în echipă.” El a încercat să urmeze sfatul său, dar nu era decât un copil, prins între pasiunea sa pentru hockey şi nevoia de a-şi aminti ce s-a întâmplat în focul luptei. A văzut chiar şi un psiholog, iar deseori a abordat subiectul cu mama sa. Chiar dacă Federaţia de Hockey Québec s-a pronunţat împotriva unor sancţiuni suplimentare, ideea de a-l suna pe Marc-André îl măcina încă.

De partea sa, Marc-André a început lungul drum al recuperării. Două săptamâni după operaţie, l-au transferat într-un spital specializat din Estul Montréalului. Avea o cameră mică la etajul al treilea, pe care a transformat-o într-un sanctuar sportiv. Se aflau în cameră baloane cu sigla LNH, o fotografie a lui Maurice Richard, un ursuleţ de catifea purtând un tricou al echipei Canadienii din Montréal şi multe afişe, dintre care una cu atacantul stânga Glorieux Michael Cammalleri şi alta a lui Mohammed Ali într-o ipostaza feroce, cu un slogan: «Imposibilul nu există!» Marc-André şi-a făcut din aceasta deviza sa. Îşi repeta aceste cuvinte în timpul activităţilor de recuperare zilnice pe care le făcea: fizioterapie, lecţii private, şedinte cu psihologul. Mai cădea din când în când în descurajare, obsedat de ideea că nu va mai putea niciodată să meargă, fără a mai discuta despre imposibilitatea de a mai juca hockey, sau aceea de a deveni pompier, planul său B. Dar a înţeles repede că faptul de a-şi plânge soarta nu-l va ajuta să se vindece. El nu s-a schimbat: este încă acelaşi om spre care coechipierii săi se întorceau să-i ceară părerea, căpitanul care ştia să dea ce era mai bun din el şi să mobilizeze pe ceilalţi prin exemplul său. „Dacă nu o să lupt, o să semen cu ce? îşi spunea el. Dacă aceasta este partida pe care o joc acum, atunci trebuie să urmez planul meciului.” Chiar dacă nu-şi simţea încă muşchii picioarelor, el se sforţa să-i contracteze şi să-i decontracteze, până ce începea să tremure lejer, apoi să se mşte. Transpira abundent adunând cărămizi de construcţie cu degetele îndoite ca nişte gheare, unul din efectele secundare în cazul rănirii la măduva spinării. A rămas în contact cu coechipierii de la Blitz, graţie telefonului prin care trimetea mesage textate şi a frecventelor vizite făcute de prieteni. şi când Brian Gionta, jucatorul vedetă al canadienilor, a venit să-l vadă, Marc-André a fost în lumea îngerilor. S-a bucurat de decizia ligii din care facea parte, de a imprima cuvântul «RESPECT» pe tricourile jucătorilor. Dar ceva îi lipsea şi lui: dorea să-l vada pe Maxime. Şi dorinţa sa s-a strecurat în coloanele unui ziar (Malartic). Când Maxime a citit articolul şi-a sunat mama. „Doresc să-i fac o vizită lui Marc-André”, i-a spus el. Întâlnirea a fost fixata pentru sfârşitul de săptămână dinaintea Crăciunului 2009, în cursul căruia echipa Filon avea să facă un turneu în Montréal. Maxime s-a dus la Centrul de Readaptare cu o cutie de ciocolată şi cu o felicitare în care îi ura însănătoşire grabnică. Avea emoţii să priveasca silueta întinsă pe pat: Marc-André pierduse mai mult de unsprezece kilograme. Maxime a tras mult aer în piept, apoi a spus: „Îmi pare rău, s-a lansat el. Nu am vrut să-ţi fac asta.”

– „A fost un accident, i-a răspuns Marc-André. Am dorit ca tu să vii să-ţi pot spune că nu-ţi ţin supărare.” Maxime nu a ştiut ce să-i raspundă, ci doar a repetat cuvântul „Mulţumesc”. „Am auzit spunându-se că nu vei mai juca niciodată, a luat din nou cuvântul Marc-André. Nu este normal ca dacă eu nu voi mai juca, şi tu să te opreşti.”

– Nu, eu joc. ţie cum iţi merge recuperarea?

– Lucrez intens şi păstrez speranţa vindecării.

Conversaţia s-a terminat după zece minute. Nici unul dintre băieţi nu au evocat lecţia primită cu atâta duritate: adevăratele victorii sunt acelea pe care le obţinem cu noi înşine. Marc-André Emond se deplasează astăzi cu o cârjă. El speră ca în viitor să-şi facă o cariera de critic sportiv.

Sursa: Revista online "Împreună"

Cel mai bogat om al peşterii - Marilyn Tooker

2012-01-05T21:18:00.006+02:00

Ca adolescent cu tată milionar şi mama care lucra în industria de divertisment, Doug Batchelor avea tot ce se putea cumpara cu bani, mai puţin fericirea. Consuma droguri, chiulea de la şcoală şi cocheta cu ideea de a se sinucide. Dezgustat de propria persoană şi convins că viaţa nu avea nici un sens, Doug s-a decis să se distreze cât se poate de mult.
Înainte să pună capăt căutării, a transformat o peşteră în casa lui permanentă. Deşi tatal său deţinea un iaht, un avion şi o linie aeriană, Doug a ajuns să caute de mâncare prin tomberoane. Fericirea dorită l-a ocolit până în ziua în care s-a hotărât să citească din Biblia prăfuită pe care un alt "căutător" o lăsase în peşteră. Ceea ce s-a întâmplat după aceea nu poate fi descris decât ca o adevarată minune.

Potop în canion

2011-12-25T13:52:00.004+02:00

de Stefana Totorcea

Pe un brâu de stâncă îngust şi ânclinat, unde abia dacă le încap picioarele, trei bărbaţi şi două femei stau zgribuliţi sub ploaia nemiloasă. Sunt îmbrăcaţi numai în pantaloni scurţi şi tricouri subţiri şi uzi până la piele. Temperatura a atins 16 grade Celsius şi continuă să scadă. La vreo sase metri dedesubt, viitura de pe munte se scurge pe un jgheab stâncos, cu trepte la baza cărora s-au format rezervoare adânci pline cu apă. Dacă unul din ei alunecă acum, suvoiul ce se involburează sub ei l-ar antrena într-o cădere de zeci de metri pe hornul îngust şi pietros. De aceea, fiecare s-a legat de câte un copac. Nu se ştie cât va dura ploaia şi nici dacă salvatorii vor putea ajunge la ei înainte de zori.

- Vreau acasă! Vreau să cobor!, izbucneşte una din tinere.
Panica isi arata coltii. Atunci, barbatul care o tine strans in brate, ca sa o incalzeasca, fara sa-i mai pese ca abia se cunoscusera, incepe sa cante din toti bojocii: "Stau singurel,/Bing-bang"... "Intr-un copac,/Bing-bang", i se alatura si ceilalti. Continua sa repete cantecelul in bezna de mormant care ii inconjoara. Si parca incep sa simta ca se mai incalzesc.
Sambata, 7 august 2010, Administratia Nationala de Meteorologie a emis un nou cod galben de ploi torentiale, cu acumulari insemnate de apa, pentru 25 de judete din nordul, centrul si sudul tarii. "Nu scapam insa de ploi nici la noapte. Noaptea va fi agitata, incarcata de averse si descarcari electrice", adauga prezentatoarea de la Realitatea TV.
Desigur, unii nu erau in fata televizoarelor in acel weekend fierbinte. Ca multi alti romani, brasovenii Sebastian Tintesan si sotia sa, Steliana, se refugiasera de caldura orasului si rutina cotidiana intr-un camping din apropierea barajului Pecineagu, situat intr-o depresiune dintre Muntii Piatra Craiului si Muntii Iezer-Papusa.
La 35 de ani, Sebastian - pentru prieteni Sebi -, un tanar brunet si bine cladit, pasionat de tot ce inseamna sport montan, de la alpinism la rafting si schi, se poate lauda ca isi castiga traiul facand ceea ce-i place. Ca instructor montan, organizeaza si conduce activitatile in aer liber la o firma de teambuilding. Sotia sa, Steliana, o blonda miniona, are 32 de ani si este secretara la o firma de curierat.
In timp ce la televizor se dadea prognoza de mai sus, ei, impreuna cu nasii lor de cununie, din Bucuresti, si cu alti prieteni si colegi din Brasov, stateau in jurul focului si pregateau o delicioasa cina la ceaun. Nici gand sa le fie dor de televizor sau de stirile de seara. Au suplinit cu brio lipsa acestora scotand chitara si cantand.
A doua zi, pe drumul spre casa, gasca - zece la numar - a oprit la o belvedere din apropierea satului Podu Dambovicioarei. Era cald si insorit. Nici urma de nor pe cer. Toti purtau pantaloni scurti si tricouri. Doar in picioare aveau bocanci de escalada, caci ultima parte a distractiei abia incepea.
De la panorama au mers vreo 20 de minute, pana la un canion ingust si abrupt, sapat de apele repezi ale ploilor de munte in peretele pietros.
- Stiu bine zona, este un traseu pe care l-am pitonat si curatat cu niste prieteni, zise Sebastian.
Insotit de un instructor, nu trebuia sa fii as ca sa cobori pe acolo prin alunecare pe coarda ("in rapel", cum spun alpinistii). Diferenta totala de nivel nu era mai mare de 150 de metri. Pe fete le astepta o aventura de neuitat.
Canionul, de fapt un horn ingust, de vreo doi metri latime si cu pereti inalti de 50-60 de metri, din piatra fina, arata ca un sir de trepte neregulate, fiecare de cativa metri inaltime - o secventa de cascade succesive, dar uscate.
Au intrat in canion pe la ora 13. Coborarea mergea bine. Baietii filmau, faceau glume si dadeau indicatii. Cel mai bine se descurca Steliana. Sebastian
era mandru de ea. Ii asculta intotdeauna sfaturile si avea incredere deplina in el. In primavara isi oficializasera relatia. Absolventa de management, ea era o fire studioasa si retrasa, dar el, care facuse facultatea de educatie fizica, o atragea in diverse aventuri sportive. Se completau excelent.
La piciorul cate unei trepte mai gaseau ochiuri de apa rece ca gheata, ramase de la o ploaie recenta.
- Ce apa curata, numai buna de
baie!, remarca nasa lui Sebastian.
Iar nasul il intreba despre fructele de padure care cresteau prin crapaturile canionului.
- Ei, nu stiu daca-s comestibile, ca doar nu am plecat sa-mi testez abilitatile de supravietuire! Desi, daca ma uit la ritmul fetelor, ma tem ca ne prinde noaptea!, ii raspunse el in gluma.
Pe la jumatatea traseului, soarele s-a ascuns brusc. Au inceput, din senin, tunete si fulgere. Un firicel de apa, care se prelingea de sus susurand incet, incepu sa creasca vizibil. Semn rau, se gandi Sebastian.
O parte din grup, printre care si nasii, trecuse deja de jumatatea traseului si avea un avans considerabil. Sebastian si Steliana ramasesera in urma, impreuna cu Bianca, o tanara din Brasov, cu Ovidiu, un prieten de familie din Bucuresti, si cu un coleg de-al lui Sebi, Gabriel. Strabatusera o treime din traseu si erau acum la o treapta foarte inalta, sau "saritoare", pe limba alpinistilor. Ca sa o coboare, trebuia sa desfasoare vreo 40 de metri de coarda.
Sebastian a recunoscut-o imediat. Era cea mai lunga cascada din horn. Chiar in clipa aceea, s-au desfacut zagazurile cerului. Turna cu galeata. Cat ai clipi, au fost uzi pana la piele. Iar haine de schimb nu aveau la ei.
Dar nu raceala era principalul pericol care ii pandea. La baza cascadei pe care tocmai coborasera, apa se acumula cu repeziciune. Acelasi lucru se intampla sub toate treptele hornului. Unele din aceste bazine (numite si "bulboane"), sapate in timp de apele torentelor, aveau si doi metri adancime. Sebastian privi in sus. La munte, daca ploua, orice paraias creste brusc, devenind un fel de balaur acvatic, care taraste totul la vale: stanci, copaci, oameni. Problema era cata apa urma sa vina. Pe hornul acela ingust erau in mare pericol.
Trebuie sa iau o decizie!, se gandi Sebastian. A vorbit cu cei din grupul de mai jos si le-a aruncat o coarda. Ei puteau continua in relativa siguranta coborarea, caci trecusera de partea dificila si aveau timp sa se puna la adapost in caz ca, intre timp, pe urmele lor se umflau apele. Daca, insa, Sebastian si cei ramasi in urma - printre care trei persoane care foloseau coarda de alpinism prima data in viata - incepeau sa coboare in rapel cascada cea mare, riscau sa fie surprinsi de viitura atarnati de perete.
O solutie era calea intoarsa. Sebastian a incercat sa urce pe cascada pe care tocmai coborasera. Nu avea insa blocatoare pentru coarda, iar stanca era prea neteda si alunecoasa. S-a chinuit o ora s-o abordeze cu mainile goale, dar n-a reusit. Intre timp, la baza ei se stransese atata apa, incat ii ajungea pana la brau.
Sebastian cauta cu privirea un loc in care cei cinci sa se poata refugia. Sus, pe peretele drept al hornului, se vedea o limba de pamant. Apa continua sa creasca, dar locul acela, aproape inaccesibil, ar fi fost ferit de suvoaie.
Venise clipa lui Trebuie! De data aceasta, era obligat sa reuseasca escalada libera. Alt plan de rezerva nu mai aveau. Si i-a reusit snur. Acolo, sus, in peretele abrupt si neprietenos al canionului, se incapatanau sa creasca si cativa copaci. Prinse coarda de unul din ei si incepu sa-i traga pe ceilalti patru, pe rand. Aveau numai atata loc cat sa-si puna picioarele in paralel cu stanca. Si nici macar nu era drept, ci inclinat in jos spre canion, de parca muntele voia sa-i scuture inapoi, pe toboganul plin cu apa si abrupt, unde ii pandea moartea sigura. S-a ancorat fiecare de cate un copac. In fine, puteau rasufla cumva usurati.
Aici, pe perete, aveau si semnal la telefonul mobil. Pe la 20.30, Sebastian a vorbit cu cei care o luasera inainte. Ajunsesera jos in siguranta. Daca ei sunt in viata, hai acum sa ne vedem si noi de viata noastra!, isi spuse Sebastian si suna la 112.
In seara zilei de 8 august, la refugiul de la Cota 2000 din Muntii Fagarasului, Ion Sanduloiu, seful Serviciului Salvamont Arges, astepta sa i se termine tura. Avusese o zi plina. Scosesera o turista din prapastie si o trimisesera cu elicopterul la spital in Bucuresti.
Pe la noua seara suna telefonul. Erau cei de la Inspectoratul pentru Situatii de Urgenta Arges. Intr-un canion din Piatra Craiului, langa Cheile Oratii, ramasesera blocati de viitura cinci turisti. Zona era dificila. Interventia avea sa fie foarte periculoasa. Verifica la Centrul de Prognoza. In jurul orei 23, se preconiza o intensificare a precipitatiilor. Ca sa intervina, trebuia sa se grabeasca.
Dintre formatiile de interventie pe care le coordona, cea mai apropiata de cei cinci era cea de la Campulung. "Stiam ca tocmai se intorsesera din patrula, dar trebuia sa-i chem." De cand lucra in bransa, de 45 de ani, se obisnuise: in perioadele de vacanta, cand lumea se relaxeaza si pleaca in concediu, salvamontistii se incordeaza si lucreaza la foc continuu.
Alexandru Holbosan, zis Puiu, in varsta de 60 de ani, tocmai se intorsese acasa, la Campulung, dintr-o patrula prin Muntii Iezerului. El si colegii de formatie reparasera acoperisul si adusesera lemne pentru iarna la refugiul Salvamont, apoi verificasera traseele.
Abia apucase sa faca o baie si se pregatea sa manance ceva, cand suna telefonul. Era dispeceratul de urgente al judetului Arges. La Podu Dambovitei, cinci turisti erau blocati de ape intr-un canion periculos. Bunul lui prieten, Ion Sanduloiu, se uitase pe harta si le spusese dispecerilor: "E la nea Puiu".
Toti il cunosc pe nea Puiu, singurul care putea ajunge in acel canion la ceas de noapte. E salvamontist de 40 de ani si a fost dintotdeauna indragostit de masivul Piatra Craiului. Il considera cel mai frumos din lume si descopera carari noi mereu. "Eram foarte obositi. Dar nu puteam spune nu", isi aminteste el acum.
Steliana Tintesan statea ancorata de copac alaturi de Sebastian, Bianca, Ovidiu si Gabriel. Daca vantul incepea sa bata mai tare, copacii crescuti pe versanti se puteau rupe si prabusi oricand peste ei - sau cu tot cu ei. Dar nu-si putea permite sa fie speriata. Era, oricum, mai experimentata decat ceilalti. Daca ea si Sebi cedau, cedau toti. Acum, ploaia ii amintea cum se imprietenise cu Sebi. Cu noua ani in urma, un necunoscut o abordase pe strada, salutand-o de parca se stiau de o viata. I-a spus ca fusese la ea acasa, la o petrecere, dar Steliana nu l-a crezut. Cand, insa, a inceput sa ploua, el s-a oferit sa o conduca acasa si i-a demonstrat ca-i cunoaste adresa.
De atunci n-au scapat weekend sau vacanta in care sa nu faca impreuna o drumetie montana. Ii placea firea lui sportiva. In cercul ei de prieteni nu erau oameni atat de activi.
Steliana le-a impartit proviziile ei de hrana celorlalti: doua iaurturi, o punga de alune si un litru si jumatate de apa. Apa nu prea au baut. Se saturasera de ea. Curgea pretutindeni imprejur. In plus, locul si pozitia nu le permiteau decat sa-si faca nevoile din picioare, cu urina siroind prin pantaloni pana in bocanci - cum de altfel si facusera cativa. In departare, jos, se zareau luminile caselor din Podu Dambovitei. Oamenii isi vad de treaba jos, in timp ce noi incercam sa ne salvam! Si altadata, cand noi vom sta la caldura acasa, altii poate ca vor suferi, se gandi Sebastian.
Pe la ora 23, Holbosan si ceilalti trei membri ai echipei sale au ajuns la gura de sus a canionului si au strigat, ca sa afle daca turistii erau in regula. Sebastian le-a raspuns. Nu-i cunostea personal, dar participase de cateva ori la operatiuni de salvare in zona Brasovului. Avea un mare respect pentru cei care vin sa te salveze din inima muntelui in ceas de noapte. Stia ca nu o fac pentru bani.
Exact atunci, tunete si fulgere au inceput sa brazdeze din nou cerul. Salvamontistii aveau sa lucreze contra cronometru, caci, daca ploaia se intetea, viitura putea creste in orice clipa. Au lasat un om sus, sa supravegheze debitul apelor, iar Holbosan si alti doi slavatori au coborat in rapel, pe cascadele pe care continua sa curga apa. Inainte de a patra, i-au zarit: cativa tineri infricosati si infrigurati, refugiati pe un perete foarte abrupt. A durat o ora doar sa-i ajute sa coboare de acolo.
Toti, si salvatori, si turisti, erau uzi pana la piele. Steliana rasufla usurata. Inca nu-si dadea seama ca abia acum o astepta testul major. Erau din nou la baza celei de a treia cascade si trebuia sa o ia inapoi, urcand pe coarda cu blocatoare, in timp ce apa curgea peste ei de sus in cantitati apreciabile.
Pentru Steliana, chinul era inzecit. De mica, ea are o problema mai putin obisnuita: nu suporta sa ii curga apa pe fata. Cu ploaia se descurca, dar daca mai multa apa ii atinge nasul, intra in panica. Se sufoca si izbucneste in lacrimi. De aceea, baia - fie ea in mare sau in cada - e tabu pentru ea. Cand se spala pe fata, isi uda intai o jumatate de obraz, apoi pe cealalta. Niciodata nasul. Iar acum trebuia sa urce un perete neted, pe care apa curgea in valuri. Pe la jumatatea lui, Steliana s-a blocat. "Voiam sa le zic sa se grabeasca, fiindca simteam ca ma lasa puterile. Dar niciun cuvant nu-mi iesea pe gura", isi aminteste ea.
Sebastian a sesizat ca ceva nu era in regula si s-a repezit sa o impinga de jos. In acel moment, i s-a dezlegat limba Stelianei. "Nu mai pot!", voia sa spuna, dar din gura i-a iesit mai mult un strigat de bucurie. Trecuse cu bine hopul. Iar Sebastian fusese alaturi de ea la momentul potrivit. Ca intotdeauna.
Dupa cinci zile, pe 13 august, Sebi si Steliana se pregatesc pentru un weekend la Lacul Sf. Ana. Peripetia de saptamana trecuta e inca proaspata in mintea lor, dar nu ii face sa dea inapoi de la noi aventuri.
"A fost experienta vietii mele de pana acum. Dar trebuie sa ma intorc candva in acel canion si sa fac traseul pana la capat!", spune Steliana. "Am incredere in Sebastian, iar asta imi da curajul de a face lucruri pe care nu credeam ca le-as putea face." Iar Sebastian adauga: "Intr-adevar, ne completam foarte bine. Copilul nostru cred ca va fi perfect".

sursa: erd.ro

Patimile lui Hristos (2004)

2011-12-15T15:25:00.002+02:00

Lungmetraj despre ultimele 12 de ore din viaţa lui Iisus din Nazaret, Patimile lui Hristos respectă întocmai adevărul biblic. Filmul începe în Grădina Ghetsimani, unde, retras pentru a se ruga, după Cina cea de Taină, Iisus rezistă ispitelor Satanei. Trădat de Iuda Iscarioteanul, Hristos este arestat şi dus în cetatea Ierusalimului, unde preoţii farisei Îl învinuiesc de blasfemie, acuzaţii care Îi vor aduce condamnarea la moarte.

Iisus este dus în faţa lui Pilat din Pont, guvernatorul roman al Palestinei, care ascultă acuzaţiile ce Îi sunt aduse la cunoştinţă de către farisei.
Conştient că se află în faţa unui conflict politic, Pilat lasă soluţionarea problemei în seama împăratului Irod. Acesta Îl aduce din nou pe Iisus în faţa lui Pilat, care determină mulţimea să hotărască între Iisus şi criminalul Barabas. Masele vor alege să îl elibereze pe Barabas şi să îl condamne pe Iisus.

Hristos este predat soldaţilor romani şi flagelat. De nerecunoscut, El este readus în faţa lui Pilat, care Îl arată mulţimii, spunând parcă: “Nu este destul?” Nu este destul... Pilat se spală pe mâini şi ordonă soldaţilor să facă ceea ce cere mulţimea.

Lui Iisus I se aduce crucea şi I se ordonă să o poarte prin Ierusalim până pe Golgota, unde este crucificat. Aici are de înfruntat ultima ispită - teama că a fost părăsit de Tatal Său. O depăşeşte însă în momentul în care o priveşte pe Maria, Sfânta Fecioara, şi spune ceva ce doar Ea poate să înţeleagă pe deplin: "Săvârşitu-s-a."

În momentul morţii Sale, natura însăşi se revoltă.

Sursele:

Scenariul pentru Patimile lui Hristos a fost adaptat de regizorul/producătorul Mel Gibson, în colaborare cu Benedict Fitzgerald (Wise Blood, In Cold Blood, Heart of Darkness, Zelda) si înfăţişază ultimele douăsprezece ore din viaţa lui Hristos pe pământ. A fost adaptat după cele patru Evanghelii după Matei, Marcu, Luca şi Ioan.

Limbile:

Toate personajele din film sunt surprinse vorbind limbile pe care le-ar fi vorbit atunci. Aramaică pentru evrei, inclusiv pentru Hristos şi ucenicii săi şi latina vulgară pentru romani. Greaca, vorbită în general de către intelectualii timpului, nu este la fel de relevantă pentru subiectul filmului.

Locaţiile:

Patimile lui Hristos a fost filmat în întregime în Italia, în principal în două locaţii:

Matera - Secvenţele răstignirii au fost filmate în frumosul oraş Matera, în regiunea Basilicata din sudul Italiei, în apropiere de locul unde Pier Paolo Pasolini a filmat Evanghelia după Matei, în 1965.

Studiourile Cinecitta - Ierusalimul a fost singurul decor gigantic construit în renumitele Studiouri Cinecitta, în împrejurimile Romei, de către celebrul scenograf Francesco Frigeri şi decoratorul Carlo Gervasi.

Acest complex unic includea templul, unde a avut loc procesul religios al lui Hristos, curtea unde au avut loc audierile în faţa palatului lui Pilat, şi curtea interioară, unde Iisus a fost bătut şi schingiuit.

Creatorii:

Gibson i-a cerut cameramanului Caleb Deschanel (The Patriot, The Right Stuff) ca filmul să arate ca picturile lui Caravaggio, un artist al Barocului Italian, ale cărui imagini sunt cunoscute ca având o strălucire vie din contrastul puternic între lumină şi întuneric.

"Cred că picturile lui sunt minunate," a spus Gibson despre Caravaggio. "Sunt violente, întunecate, spirituale şi au un filon de vis neobişnuit."

Patruzeci la sută din filmări s-au petrecut noaptea sau în interioare protejate de lumină, pentru a crea efectul luminii care se luptă pentru a străpunge întunericul.

Costumele au necesitat multă documentare şi au fost realizate manual de către creatorul Maurizio Millenotti (Hamlet, Importance of Being Earnest), câstigător al mai multor premii Oscar, pentru a întări perspectiva vizuală pe care Gibson a vrut-o pentru film, în tonuri de maro, negru şi bej, care amintesc de Caravaggio.

Deşi majoritatea echipei de producţie a fost recrutată din Italia (şi majoritatea distribuţiei este fie din Italia, fie din Europa de Est), echipele de machiaj şi coafură, conduse de Keith VanderLaan şi Greg Cannom (A Beautiful Mind, Pirates of the Caribbean), au fost în întregime aduse de la Hollywood. Gibson stia că avea nevoie de cei mai buni machiori din lume pentru a crea realismul de necompromis şi uneori chiar tulburător pe care îl căuta în secvenţele de schingiuire şi răstignire.

Actorul James Caviezel a îndurat sesiuni de machiaj zilnice de câte şapte ore, în timpul filmărilor pentru ultimele secvente.

Binecuvântată fii, închisoare (2002)

2011-12-15T15:02:00.002+02:00

Filmul, bazat pe fapte reale, ne poartă în Romania sfârşitului anilor 1940 şi începutul anilor 1950, o Romanie stalinistă unde regimul la putere începe prigoana împotriva propriului neam şi propriei credinţe. Nicoleta, o tânăra intelectuală româncă este arestată. Crima sa este dublă: ea face parte dintr-un partid politic de opoziţie şi este nepoata pe linie materna a lui Iuliu Maniu. În prima perioada a detenţiei la Malmaison, eroina este interogată şi torturată până la extenuare, până aproape de acea graniţă nevăzută între viaţă şi moarte. Regasindu-se singură în faţa acestei insuportabile şi interminabile suferinţe, când nimeni şi nimic nu mai lasă să se intrevada vreo speranţă, Nicoleta descoperă în adâncurile misterioase ale firii puterea credinţei.
Întâlnirea cu Dumnezeu îi dă eroinei libertatea interioară şi curajul să se opună şi să reziste monstruozităţii anchetatorilor. Ea reuşeşte să-şi apare nu numai convingerile politice ci şi pe cele religioase. Când suferi până la limită suportabilului "poţi să mori sau poţi să-l găseşti pe Dumnezeu". Dar, din momentul când Dumnezeu apare în viaţa celei care suferă, forţa ei este fără margini... După trei luni, Nicoleta este transferată la închisoarea din Mislea, unde devine un exemplu de rezilienţă şi devotare pentru deţinute. De acolo, ea este transferată la canalul Dunare-Marea Neagra... După patru ani de detenţie, este eliberată fără a fi niciodată judecată. Aceasta perioadă grea de încercare nu a făcut decât să o transforme în figura de frunte a rezistenţei şi jertfei creştine româneşti şi, prin extrapolare, a jertfei creştine universale.

Captiv si in pericol

2011-12-09T21:28:00.002+02:00

Photo: Yves Beaulieu

Incercand din rasputeri sa tina directia unei curbe usoare cu volanul care nu raspundea la nicio comanda, soferul Luke Verhaegen privi ingrozit cum autocisterna pe care o conducea derapa pe drumul cu pietris si se rasturna intr-o parte. O ploaie de criblura si de cioburi din parbriz il acoperi, in timp ce cazu pe podea, in dreptul scaunului pasagerului. In momentul urmator, cisterna cilindrica pe care o remorca se rasuci, lovind cabina in dreptul locului soferului si sfasiindu-i acoperisul.

Monstrul continua sa se rostogoleasca inspre el, incarcat cu 42.000 de litri de propan. Cisterna strivi cuseta de dormit si scaunul soferului de tabloul de bord, prinzand picioarele lui Verhaegen la mijloc. Cand totul se opri, soferul zacea cu picioarele in sus, cu partea dreapta a capului inghesuita peste servieta sa, aflata acum pe usa din dreapta, care devenise practic podeaua vehiculului rasturnat. Ceafa i se sprijinea in volan, iar fruntea ii era lipita de consola de bord. Nu-si putea misca decat bratul drept; de-abia reusea sa respire, din cauza tabloului de bord, care ii apasa pieptul. Propanul, o substanta extrem de usor inflamabila, tasnea prin supapele sparte in urma impactului. In ziua de 29 octombrie 2004, la ora 16, Luke Verhaegen a ramas captiv intr-o bomba cu ceas, pe un drum pierdut in salbaticie, la 1.000 de km distanta de Montreal.
Verhaegen (64 de ani, originar din Brampton, Canada) se chinui sa se elibereze, dar, cand isi dadu seama ca nu este cu putinta, izbucni intr-un acces de furie. Unde gresise? Adormise? Incepu sa injure, pentru ca era primul accident major pe care il facea in cei 43 de ani de cariera ca sofer si instructor de camion. Regreta ca acceptase traseul de pe acel drum uitat de lume. O facuse numai din curiozitatea de a vedea o noua parte a tarii.
Daca mor, cine va avea grija de Diane?, se gandi el la marea lui iubire din copilarie. Se casatorisera cand el avea 19 ani, iar ea 16. Cu sase luni inainte de acest accident, Diane fusese diagnosticata cu Alzheimer. Mama celor trei copii ai lui avea acum nevoie de el mai mult ca oricand. „Imi pare rau, Diane! Imi pare rau!“, striga el. La 500 de km departare catre vest, in Radisson, avea loc un festin in cinstea aniversarii a 25 de ani de la demararea proiectului hidroelectric Hydro-Québec din Golful James.
Dupa cina si discursurile de incheiere, lt. Michel Basque, reprezentant al politiei locale, primi o bataie pe umar de la un coleg care ii aducea vestea ca avusese loc un accident la kilometrul 456. Seful politiei se scuza si parasi festivitatea.
Un sofer de camion anuntase prin telefonul mobil prezenta unei cisterne din care se scurgea propan, la marginea drumului Trans-Taiga, lung de 688 de kilometri si acoperit cu pietris. Drumul deservea mai multe centrale Hydro-Québec, aflate la est de Radisson, inspre Labrador. Soferul era inca in viata.
In timp ce parasea festivitatea, Basque il suna pe seful brigazii locale de pompieri, Denis Jutras. Apoi, suna la Superior Propane, proprietarul remorcii, si la CANUTEC, serviciul de consiliere pentru urgente, din Ottawa. Li s-a spus ca nimeni sa nu se apropie la mai putin de doi kilometri de locul accidentului pana la dispersarea vaporilor. La fata locului a sosit o echipa de salvare formata din lucratori de la Hydro-Québec, din Brisay (situat spre capatul estic al drumului). Singurul lucru pe care il puteau face era sa blocheze drumul pe ambele parti si sa astepte.
Verhaegen stia ca orice incercare de eliberare a soferului ar fi insemnat sinucidere pentru salvatori. Era constient de pericolele ivite din cauza prezentei propanului, un lichid foarte volatil, care isi marise volumul de 270 de ori la scurgerea din cisterna aflata sub presiune. O singura scanteie produsa de un obiect izbit de o piatra, de bujiile unui vehicul aflat in trecere sau chiar de contactele luminilor din panoul de bord ar declansa un incendiu de proportii. Caldura ar duce la cresterea volumului cisternei si ar produce o explozie ce ar lasa in urma un crater imens. La caderea noptii, afara erau 2°C. Imbracat doar cu un tricou, blugi si o salopeta de protectie contra incendiului, Verhaegen incepu sa tremure puternic.
Aproape de ora 22, locotenentul Basque mergea de colo-colo, nelinistit, prin biroul inchiriat de Hydro-Québec.
- Este acolo de sase ore!, se rasti Jutras. Serviciile de urgenta au zis ca golirea cisternei cu propan ar putea dura de la 24 ore pana la doua saptamani.
- Inainte sa-l las sa moara, trebuie sa verific personal daca nu se poate face chiar nimic, spuse Basque. Insa i-ar fi luat cel putin sapte ore sa ajunga la locul accidentului. Sefii de la Hydro-Québec si-au dat acordul ca Basque sa ia avionul firmei pentru a incerca o operatiune de salvare. Basque a apelat toate statiile hidroelectrice pe o raza de 500 de kilometri: „Aduceti apa, camioane, cabluri, lanturi, de toate. Nu stiu de ce voi avea nevoie“, le spuse.
Jutras si Frédéric Gravel, un pompier in varsta de 25 ani, urma sa-l insoteasca pe Basque pe parcursul zborului de o ora pana la o pista de aterizare acoperita cu pamant. Ar mai fi avut de strabatut o distanta de o ora cu masina pana la locul accidentului. Decolasera la 23.30.
In cabina, Verhaegen incepu sa spuna o rugaciune; nu mai facuse asta de zeci de ani. Dar chipul si soarta Dianei ii bantuiau cel mai mult gandurile. Se sprijini pe claxonul camionului, eliberandu-si frustrarea. Apoi, se opri brusc; contactul electric al claxonului ar fi putut produce o scanteie. Fusese toata viata ingrozit de gandul ca ar putea muri ars de viu. Cu mana ramasa libera, bajbai dupa un ciob din parbriz, cu care ar fi urmat sa-si taie gatul daca autocamionul ar fi luat foc.
Ajunsi la blocajul de pe drum, Basque si Jutras i-au intrebat pe voluntari daca vor sa-i insoteasca pana la camion. Doi barbati din Brisay, Alain Bertrand si Denis Dufour, s-au oferit imediat. Jutras si Gravel i-au ajutat pe Basque si pe ceilalti doi voluntari sa imbrace salopetele si cizmele ignifuge; la ora 1.30, cei cinci se aflau deja la locul accidentului. Un nor de propan stralucea in jurul camionului avariat.
Printre resturile deformate ale cabinei, Gravel gasi o lanterna fara contacte, pe care si-o atasa la casca. Apoi, zari chipul lui Verhaegen, printr-un mic orificiu din peretele termoizolant al motorului. Schimba cateva cuvinte cu soferul, intrebandu-l doar cum il cheama si cum se simte; in situatii de risc major, salvatorul trebuie sa-si controleze bine emotiile pentru a nu se atasa sufleteste de victima care ar putea pieri in orice clipa. Vantul batea prea slab pentru a putea risipi norul de propan, cu toate ca senzorii de gaz semnalau prezenta vaporilor pana la un kilometru distanta de locul accidentului. Jutras hotari ca ar putea fi amenajat un post de comanda la 400 de metri de camion.
Basque si Jutras i-au rugat pe cei doi voluntari din Brisay sa-i ajute sa blocheze jetul de propan lichid care curgea din cisterna. Cu ajutorul unei benzi izolante pentru conducte, au incercat sa ataseze un furtun de la masina pompierilor la una din supapele sparte, pentru a devia scurgerea.
Nu au reusit, asa ca au incercat din nou sa astupe scurgerea, batand bucati de lemn cu ciocane de cauciuc in supapele distruse. Nici asta n-a mers.
- Plecati! Daca explodeaza, veti muri!, striga Verhaegen din cabina.
La ora 4.45, Verhaegen isi pierduse de tot vlaga.
- Va muri daca nu-l scoatem de acolo imediat, spuse Gravel.
Cateva clipe mai tarziu, vantul isi schimba usor directia. Basque ii spuse lui Jutras:
- Bate din directia camionului. Avem sanse sa-l salvam acum?
- Cred ca avem cam 60% sanse de succes, raspunse Jutras.
Basque nu mai ezita:
- Il scoatem acum sau e pierdut.
Inainte de toate, Jutras si Gravel au intrerupt curentul electric. Odata cu deconectarea cablurilor bateriei, sansa de a se produce vreo scanteie era minima, dar fatala. Verhaegen isi reveni odata cu stingerea luminilor.
- Vom incerca sa te scoatem de aici, ii spuse Gravel.
Salvatorii au prelungit cu ajutorul unui lant cablul de tractare al unui camion, pentru a permite rularea de la distanta a mecanismului electric de tractiune. Verhaegen ii auzea. Era uimit de altruismul salvatorilor si, chiar daca nu cunostea franceza, increderea si spiritul de echipa al acestora razbateau pana la el.
De teama producerii de scantei, Jutras si echipa lui nu puteau folosi decat ustensile manuale, din alama. Au reusit sa prinda cablul de cabina si i-au spus lui Verhaegen ca vor incepe sa o traga. Au inceput sa invarta incet cablul. Volanul s-a dislocat. In cele din urma, Verhaegen reusi sa-si scoata capul din stransoarea de menghina.
Pentru a-i putea elibera picioarele, cablul camionului de tractare trebuia sa ridice cabina, care ramasese legata de cisterna. Echipa de salvare a fost nevoita sa lucreze sub cabina ridicata, pentru a avea acces la Verhaegen.
- Dati-mi o ranga, spuse Verhaegen.
Gravel ii inmana o parghie de alama, pe care Verhaegen o introduse intre schimbatorul de viteze si scaunul care ii prinsese picioarele.
- Acum apasa-mi cu putere pe picioare!, ii zise el.
- S-ar putea fractura, zise Gravel.
- Rupe-le daca e nevoie, se rasti Verhaegen. Oricum o sa mor.
Cand cel de-al doilea picior al lui Verhaegen a fost eliberat din stransoare, Gravel l-a apucat de gulerul salopetei si, cu ajutorul celorlalti, l-a tras afara din camionul cu propan. La postul de comanda, Basque asteptase pe intuneric, timp de doua ore nesfarsite, fara a avea nici cea mai vaga idee despre ce se intampla la camion. La ora sapte, salvatorii au pornit in fuga spre el, carandu-l pe Verhaegen pe o targa.
Statuse captiv mai mult de 15 ore.
- Sa plecam de-aici!, spuse Jutras gafaind.
Dupa ce il scosesera pe sofer si lasasera jos cabina, in cisterna se forma o fisura mare.Pe 31 octombrie, Verhaegen, internat la Spitalul Chicoutimi, primi un telefon de la Basque, care il informa ca accidentul avusese loc din cauza unei piese stricate la sistemul de directie al axului posterior. Verhaegen povesteste calm detalii despre accident, dar izbucneste in lacrimi cand vorbeste despre salvatorii sai. „Sunt coplesit de faptul ca niste straini si-au riscat viata pentru mine.“
Spera ca intr-o buna zi sa-i cunoasca pe acei barbati pe care nu i-a vazut niciodata; nu-i cunoaste decat dupa voce si dupa lampile orbitoare ale castilor: „Poate candva voi avea imaginea completa a salvatorilor mei.“

Miracol pe zborul 516

2011-11-22T18:10:00.003+02:00

de: Kenneth Miller

Era o zi cenusie si friguroasa din luna septembrie a anului trecut, cand 72 de pasageri s-au imbarcat pe un avion Tupolev Tu-154 pentru calatoria de cinci ore de la Polyarnyj, din nord-vestul Rusiei, la Moscova. La fel ca alti pasageri, Stanislav si Ekaterina Sestakov zburasera pe acea ruta atat de des, incat ii stiau pe membrii echipajului pe nume. Dar asta nu-l ajuta pe Stanislav, un tanar de 30 de ani, sa fie mai calm. Ca de obicei, era convins ca zborul avea sa se termine prost. Ekaterina, care avea tot 30 de ani, l-a linistit: „Daca ne e scris sa ne prabusim, ne vom prabusi. Daca nu, nu“. Logica ei nu reusea sa-l linisteasca, dar nu avea incotro: trebuia sa zboare.

Era singura modalitate de a strabate distanta de la asezarile din zona minelor de diamant de langa Udachny, orasul in care locuiesc, pana la Moscova. Cursa decoleaza de pe aeroportul Polyarnyj, care are o singura pista si o singura linie aeriana, compania Alrosa Mirnii.

Pentru sotii Sestakov era un moment deosebit de incordat. Cu sase luni inainte, Ekaterina fusese numita sefa departamentului de delincventa juvenila al politiei regionale. Noul ei loc de munca era la Mirnii, la 500 de kilometri spre sud de Udachny – prea departe pentru a face naveta de acasa, unde locuiau impreuna cu fiica lor. Stanislav, operator de utilaj greu la o mina, nu avea cum sa se mute. Asadar, Ekaterina inchiriase un apartament langa birou. Se intampla adesea sa treaca si doua luni fara sa-i vada pe cei dragi. Distanta dusese la certuri si cei doi o trimisesera pe Sofia, fetita lor de cinci ani, sa stea peste vara la bunica ei, la Marea Neagra. Intre timp, ei aveau sa se straduiasca sa rezolve situatia. Acum sa-si revada fetita si sa-si faca vacanta in familie. Cu toate acestea, Stanislav nu reusea sa se relaxeze.

In carlinga, atmosfera era mai relaxata. Echipajul de zbor, format din patru membri, parcurgea traseul Moscova-Polyarnyj-Moscova de aproape zece ani. Pilotii, Evgheni Novoselov, de 42 de ani, si Andrey Lamanov, de 43 de ani, erau veterani experimentati, avand impreuna aproape 20.000 de ore de zbor. Novoselov e un om calm si rezervat, pe cand Lamanov este mai impulsiv si copilaros. Cu toate astea, cei doi lucreaza in tandem, ca o pereche de patinatori artistici. Cunosteau foarte bine avionul Tu-154. Asa ca, dupa ce au incheiat verificarile de siguranta, au rulat pe pista si au inceput sa inalte avionul mare pe cer. Nu vedeau niciun motiv pentru care sa creada ca zborul avea sa fie altfel decat celelalte. Dar nelinistea lui Stanislav era indreptatita. De data asta, urmau sa aiba probleme.

La vreo trei ore de la decolare, in timp ce zburau pe deasupra zonei de nord-vest a Rusiei, avionul s-a zdruncinat puternic si pilotul automat s-a dezactivat. Novoselov si Lamanov au preluat rapid comenzile. Intorcandu-se spre inginerul de zbor Rafik Karimov, Novoselov l-a insarcinat sa afle de ce nu mai functiona pilotul automat. Karimov a inspectat panoul cu instrumente de bord si a vazut un bec rosu palpaind.
„Avem pana de curent“, a raportat.

Sistemul electric de baza se defectase si avionul se comutase automat pe un sistem de rezerva, pe baza de baterii. Dar nici acesta nu functiona. Karimov, un barbat marunt, cu mustata, avand vigilenta tacuta a unui jocheu, nu stia care era cauza problemei, dar a inteles rapid gravitatea situatiei. S-a uitat la ceas: arata ora 06.59.
Novoselov, care era comandantul de zbor, a contactat prin radio centrul de control regional al traficului aerian si i-a informat pe cei de acolo ce probleme sunt. „S-ar putea sa fie nevoie sa recurgem la o aterizare de urgenta“, a spus el. „Va rog incercati sa depistati cauza...“, a inceput controlorul de trafic, insa transmisia s-a intrerupt. Apoi, aparatele de masura, instrumentele, dispozitivele de navigatie si sistemele de control au inceput sa se inchida pe rand.

Avionul Tu-154 are patru baterii de rezerva, iar cele de pe zborul 516 de la Polyarnyj aveau cel putin 11 ani vechime. Durata declarata de functionare este de 12 ani. Anchetatorii au conchis ulterior ca una dintre cele patru baterii a fost afectata de asa-numita „epuizare termica“, adica s-a supraincalzit in asa masura, incat lichidul electrolitic s-a evaporat. Acest fapt a afectat si bateria de alaturi, care s-a defectat si ea. Apoi, fara nicio legatura cu defectarea bateriilor, un soc de tensiune a afectat sistemul electric principal al avionului. Cele doua baterii ramase nu puteau sustine singure sistemele electronice complexe ale avionului si, in cateva minute, s-au epuizat. Acum, pilotii erau nevoiti sa actioneze totul manual.

Sotii Sestakov, care stateau la clasa economica, in fata, au vazut cum se stingea treptat martorul luminos pentru cuplarea centurii de siguranta. Apoi, deodata, avionul s-a leganat, si, timp de cateva clipe, parea ca pilotii se chinuiesc sa-l controleze.
– Se intampla ceva, i-a spus Stanislav sotiei lui. O sa ne prabusim.
– Nu-ti face griji, i-a raspuns ea mecanic. Totul va fi in regula.
Sefa insotitorilor de bord, Elena Razumova, a observat unele anomalii. S-a dus in carlinga si a intrebat daca e ceva in neregula. „Avem o mare problema“, i-a raspuns inginerul Karimov succint. „O sa-ti explicam mai tarziu.“

Razumova, o femeie de 50 de ani care nu-si arata varsta, a revenit in cabina si le-a spus celorlalti insotitori de zbor sa fie pregatiti sa primeasca instructiuni. Toti cinci s-au asigurat ca au legitimatiile in buzunar, conform procedurii-standard, in caz ca ar fi trebuit sa li se identifice cadavrele.
Pilotii au coborat avionul de la 10.600 de metri la 3.000 si apoi la 1.200, chiar deasupra norilor. Era riscant sa coboare mai mult fara giroorizont, aparatul care le permite pilotilor sa tina aripile avionului drepte cand norii ascund orizontul si care acum nu mai functiona. Au zburat asa vreo 150 de kilometri, cautand un spatiu intre nori prin care sa se poata strecura in siguranta, pentru a identifica apoi un loc unde sa aterizeze.

Deodata, un bec de avertizare – de la unul dintre putinele aparate care inca functionau – s-a aprins, indicand ca nivelul combustibilului era periculos de scazut. La scurt timp dupa aceea, o alarma a inceput sa sune puternic. Nu se mai consuma combustibil din rezervoarele principale, deoarece avionul nu mai era alimentat constant cu curentul necesar pentru functionarea pompelor, iar cele trei motoare mai puteau folosi doar combustibilul ramas in rezervorul mic ce le alimenta direct. Mai aveau doar pentru 30 de minute. Nu era timp de pierdut. Concentrandu-se asupra celor invatate in timpul instruirii, si nu asupra inimii care dadea sa-i sara din piept, navigatorul Serghei Talalaiev, in varsta de 52 de ani, a incercat sa trimita un semnal S.O.S. pe o frecventa de urgenta, nestiind ca transmitatorul deja nu mai functiona.

„Trebuie sa coboram sub nivelul norilor“, i-a spus Novoselov insotitorului de zbor Nikolai Dmitriev, care venise sa vada daca poate ajuta cu ceva. „Mai bine te intorci in cabina.“
Dmitriev, in varsta de 42 de ani, nu a mai avut nevoie de alte explicatii. Le-a transmis vestea celorlalti insotitori de zbor, printre care se numara si sotia lui, Elena Dmitrieva. Cei doi zburau impreuna de sapte ani. Acum era inspaimantat. Oamenii depindeau de el si trebuia sa-si ascunda frica si sa faca fata situatiei. Le-a spus pasagerilor care revenisera la locurile lor sa-si cupleze centurile de siguranta, evitand sa-si priveasca sotia in ochi.
Stanislav Sestakov era deja convins ca vor muri.

Cand avionul a inceput sa coboare si a intrat in albul derutant al norilor, Novoselov si Lamanov s-au concentrat pe mentinerea controlului asupra avionului. Din fericire, stratul de nori era subtire si, dupa cateva secunde, au iesit.
Pamantul de dedesubt era acoperit de taigale, padurile de pin si mesteacan ce imbraca majoritatea zonelor din nordul Rusiei. Un rau serpuia pe terenul plat, cu un banc de nisip in mijloc. Nu era locul ideal ca un avion de 82 de tone sa incerce sa aterizeze pe apa. Dar oriunde era mai bine decat in padure. „Incercam sa aterizam pe nisip“, i-a spus Novoselov lui Dmitriev, care revenise in carlinga.

Insotitorul de zbor s-a dus sa-si anunte colegii. Acestia au inceput sa incuie dulapurile, sa asigure echipamentele si sa-i mute pe pasageri, pentru a elibera iesirile de urgenta. Pilotii zburau mai jos, pentru a inspecta mai indeaproape terenul. Depistand o mica asezare in departare, au incercat sa se invarta in jurul ei. Cand si-au incheiat turul, ceva incredibil le-a aparut inaintea ochilor: o pista de aeroport.
Mica asezare Izhma – ai carei locuitori se indeletniceau cu pastoritul renilor – se afla la 1.500 kilometri nord de Moscova. Pe vremea URSS-ului, la marginea sa a fost construit un mic aeroport civil, inchis apoi, in 1997. Ulterior, a fost redeschis ca terminal pentru elicoptere. Nu mai era nevoie de pista si dintre dale rasarisera buruieni. Insa Serghei Sotnikov, administratorul fostului aeroport, mentinuse betonul in conditii decente.

Pe cer, deasupra Izhmei, pilotii avionului Tu-154 continuau sa se invarta, incercand sa alinieze avionul pentru aterizarea dificila. Pista aeriana de la Izhma are doar 1.340 de metri lungime, iar lungimea necesara pentru aterizarea unui Tu-154 este de 2.500 de metri. Pilotii voiau sa se asigure ca avionul va atinge solul pe primii cativa metri ai pistei, astfel incat sa aiba la dispozitie o portiune cat mai lunga de pista pavata.

Trenul de aterizare putea fi coborat manual, dar flapsurile, voletii si spoilerele actionate electric – toate elemente folosite in mod obisnuit pentru a incetini avionul – nu erau functionale. Novoselov si Lamanov trebuiau sa-si aminteasca tehnicile de moda veche, pentru a ateriza cu un gigant aeronautic modern pe o pista conceputa pentru avioane mici, cu elice. Au inconjurat zona o data, de doua, de trei ori, reducand treptat viteza avionului si ajustand unghiul de abordare. De fiecare data, insotitorii de zbor le repetau pasagerilor instructiunile pentru aterizarea de urgenta. Unii se rugau, altii vomitau in pungile pentru raul de avion. Insotitorii de zbor se plimbau pe culoare, incercand sa le zambeasca si sa-i incurajeze. Stanislav si-a intrebat sotia:

– Daca murim, ce se va intampla cu micuta noastra Sofia?
– O sa aiba mama grija de ea, i-a raspuns ea, strangandu-l de mana.
La a patra incercare, pilotii au inceput sa se indrepte spre tinta. Singurele instrumente care mai functionau erau cele ce indicau altitudinea, viteza verticala si viteza avionului fata de aer.
In timp ce avionul se repezea spre pista, insotitorii de zbor s-au asezat si si-au pus centurile de siguranta, strigand:
– Atentie! Aterizam!
– Am gura atat de uscata, incat nici nu mai pot sa inghit, i-a marturisit Dmitriev insotitoarei de zbor care statea langa el, in partea din fata a avionului.
– Si eu la fel, i-a spus ea.

Dmitriev si sotia lui, desemnati sa se aseze in parti opuse ale avionului, nu apucasera sa-si ia la revedere. Prin hublouri se vedea taigaua, ce trecea in viteza pe langa ei.
Lamanov a impins mansa inainte doar cat sa treaca in arc peste ultimii copaci, apoi, rapid si cu dibacie, a indreptat avionul spre pista. La o clipa de la atingerea solului, Novoselov a bagat motoarele in marsarier si avionul a atins betonul cu rotile principale. Dupa ce roata de bot a atins solul, Lamanov a actionat franele. Avionul a incetinit rapid de la 380 de kilometri la ora la 100, insa pista era mult prea scurta. Aripile si carlinga au secerat copacii tineri asemenea unor crose, in timp ce avionul Tu-154 a iesit cu viteza de pe pista, intrand in padure.
– Doamne ajuta!, se ruga Novoselov.
Apoi si-a spus: Dupa toate astea, te rog, Doamne, nu ne lasa sa murim stupid, fiindca un copac va lovi carlinga.

In cabina, pasagerii tipau vazand crengile ce loveau hublourile. Cand avionul s-a oprit, in sfarsit, la 200 de metri dupa ce intrase in padure, din rotile incalzite din cauza frecarii ieseau aburi. Unii pasageri au aplaudat. Altii, crezand ca vad fum, au inceput sa tipe: „Deschideti usile!“
Unul dintre ei era Stanislav. S-a repezit pe culoar, dar un insotitor de zbor, hotarat sa-i impiedice sa se calce in picioare, i-a tinut calea.
„Ramaneti acolo!“, i-a spus. „Va rog sa luati loc.“
In clipa aceea, sotia lui a izbucnit in plans si Stanislav si-a dat seama ca avea nevoie de el. S-a asezat si a inceput sa o mangaie pe umar: „Nu-ti face griji“, i-a soptit cu blandete. „Totul este in regula.“A durat ceva mai mult pana cand si ceilalti pasageri au putut fi convinsi sa stea linistiti. In momentul in care un insotitor de zbor a deschis iesirea de urgenta, a privit in afara si a anuntat ca nu luase nimic foc, multimea s-a linistit. In scurt timp, toti au fost evacuati. Dupa zece minute, au sosit detasamentele locale de urgenta.
In burnita de afara, prieteni si necunoscuti se imbratisau, isi ofereau tigari si sorbeau din vodca si coniacul primite. Dar munca echipajului nu se incheiase. Avionul trebuia sigilat si echipajul era obligat sa dea raportul oficialitatilor. Un ofiter s-a apropiat de Novoselov cu o expresie grava.
– Avem o victima, i-a spus barbatul.
Pilotul s-a cutremurat.
– Cine?
– Ati omorat un iepure de camp, i-a raspuns ofiterul, incepand sa zambeasca larg.
Novoselov a ras mult, din toata inima, inspirand profund din aerul curat de padure.
In dupa-amiaza aceea, majoritatea pasagerilor au zburat la Moscova de pe un alt aeroport, cu un alt avion Tu-154. Un singur cuplu, prea traumatizat ca sa mai zboare, a ales sa plece cu trenul. Cei doi nu erau insa sotii Sestakov.

O fată curajoasă

2011-11-10T22:30:00.006+02:00

de: Joshua Wolf Shenk
Aaron Cole nu putea refuza o aventură, iar iubita lui, Shelly Johnson, nu putea să nu-l însoţească. Trecând prin New Hampshire, într-o călătorie spre rezervaţia Baxter, din statul american Maine, cei doi se mai opriseră să facă sărituri în apă, de pe stânci. Când au văzut cascada Silver, din Muntii White, cu o înălţime de 183 de metri, Aaron s-a gândit la un singur lucru: s-o escaladeze. Era o zi însorită de august. Cei doi studenţi se echipaseră cu costumele de baie şi papucii de plajă. În scurt timp, se căţărau pe stâncile ce mărgineau cascada.

Urcuşul lor nu era chiar o plimbare. Un site de alpinism avertiza că, pentru această cascadă, este nevoie de "picioare sigure şi nervi de oţel", înainte de a recomanda sec să nu se încerce escalada. Alpinistă experimentată, Shelly, de 22 de ani, avea totuşi nevoie de o mână de ajutor de la Aaron, prietenul ei cu un an mai mare. Când vine vorba de căţărare, să urci atunci când vezi ce se află în faţa ta, e partea cea mai uşoară. Dar cum vom coborî oare?, se întreba Shelly. După vreo 45 de minute de căţărare, când nu mai era mult până în vârf, Aaron hotâri să intre în cascadă. Acolo dădură de stânci acoperite cu muşchi.
- Te rog, nu o face, îi spuse Shelly. Dar îl cunoştea pe Aaron: îngrijorarea ei nu facea decât să-l stârnească. Nevrând să-i dea satisfacţie, ea o porni înapoi, în direcţia din care venise. Când privi în urmă, câteva secunde mai tarziu, vîzu că Aaron căzuse pe spate şi începuse să alunece pe pantă. Cu fiecare secundă care trecea căpăta viteză tot mai mare şi se îndrepta spre o stâncă ascuţită. Pentru o secundă, Shelly se uită neincrezătoare.
Apoi ţipă. - Răsuceşte-te!, îi strigă lui Aaron. Spera că el va putea să se rostogolească afara din curentul puternic şi să se agaţe de una din stâncile mai uscate, aflate la doar jumătate de metru în lateral. Dar Aaron nu reuşi să se prindă. Shelly văzu cum se izbeşte de o stâncă şi, apoi, cum corpul îi devine inert. Apoi dispăru dincolo de marginea pietrei.
Aaron şi Shelly s-au cunoscut în ultimul an, la liceul Grass Lake, din Michigan. Părinţii lui erau antrenorii ei, tatăl la atletism, iar mama la majorete. Ea şi Aaron s-au împrietenit în primăvara următoare, când el l-a ajutat pe tatăl ei la o competiţie de atletism, arbitrând proba de săritură cu prăjina. La acea compeţitie participa şi Shelly. La prima întâlnire au călărit şi s-au plimbat cu maşina la lumina lunii. Idila a continuat şi la facultate. Shelly făcea studii medicale la Universitatea Michigan, iar Aaron studia logopedia la Universitatea Eastern Michigan, din apropiere. Plecau deseori în excursii, să practice sporturi de apă sau de iarnă, să călărească sau să meargă în drumeţii cu cortul. Era o relaţie fericită, mărturiseşte Shelly. Aveau o singură problemă: plăcerea lui Aaron de a risca. "Să vă explic", spune ea. "Suntem împreună de patru ani şi jumătate, şi nici nu-mi mai amintesc de câte ori l-am dus la spital. El nu a trebuit să mă ducă pe mine niciodată." Shelly l-a văzut pe Aaron căzând de pe cal sau făcându-şi praf snow-board-ul, dar aceste accidente nu o pregătiseră pentru ceea ce avea să se întâmple la cascada Silver.
După ce a coborât şi a reuşit să privească peste marginea stâncii, l-a văzut pe Aaron zăcând pe burtă, la vreo doi metri şi jumătate mai jos, într-o baltă. Avea convulsii. Balta era roşie de la sângele său. Shelly a sărit în apă şi a reuşit să-l întoarcă pe Aaron şi să-l tragă într-un loc uscat. Nu respira, aşa că i-a făcut respiraţie artificială, cum făcuse de nenumărate ori la cursurile de prim ajutor, dar niciodată într-o situaţie reală. După a patra încercare, el a scuipat apa, iar pieptul a început să-i se ridice şi să coboare. Îşi reveni, dar apoi îşi pierdu din nou cunoştinţa. Acum că Aaron respira, Shelly îi studie rănile. Unele erau vizibile. Dintr-o rană de vreo cinci centimetri, aflată între sprânceana sa stângă şi tâmplă, curgea sânge. La ceafă, avea o umflătură de mărimea unui ou de gâscă. Mai avea şi o tăietură adâncă pe antebraţ. Datorită pregătirii ei de asistentă medicală, Shelly putea să observe şi lucrurile mai puţin evidente. Ochii lui Aaron arătau ca şi cum i s-ar fi rotit în cap, iar pupilele, îşi aminteşte ea, erau nişte puncte mici şi negre, ca vârful unui creion. Toate acestea sunt semnele clasice ale unui traumatism cerebral. A mai observat şi că tăietura de pe braţul lui Aaron era periculos de aproape de artera radială. Dacă aceasta era afectată, ar fi putut muri.
Cei doi îşi lăsaseră telefoanele mobile în maşină şi erau singuri. Ştiind că nu avea niciun ajutor în apropiere, Shelly se afla în faţa unei decizii dificile. Trebuia să încerce să-l coboare singură pe Aaron pe poteca abruptă? Dacă măduva spinării îi era afectată, orice mişcare îi putea provoca paralizia. Dar dacă îl lăsa acolo, avea să sngereze pănă la moarte. Nu pot să-l părăsesc aici, se decise ea. Shelly ştia că rana lui Aaron trebuia bandajată, dar nu avea nimic la îndemână, cu excepţia hainelor de pe ea - o pereche de colanţi scurţi, elastici, şi sutienul de la costumul de baie. Mai întâi îşi scoase colanţii şi-i infăşură în jurul capului lui Aaron, ca pe un garou. Dar cum să procedeze cu rana de la mână?

"Aici si-a dovedit utilitatea sutienul de la costumul de baie", spune Shelly. Nu m-am gândit nicio secundă că oamenii mă vor vedea fără sutien. Când eşti într-o astfel de situaţie, faci orice. Mi-aş fi dat jos şi slipul dacă ar fi fost nevoie. Shelly are încă dificultăţi în a povesti ce a făcut mai departe. Are o înălţime de 1,67 de centimetri şi o greutate de 52 de kilograme. Aaron are cu zece centimetri mai mult şi cântăreşte 72 de kilograme. De obicei, ea nu-l poate ridica nici măcar pentru câteva secunde. Dar, datorită exploziei de adrenalină provocate de accident, a reuşit să se mobilizeze şi să pună mâinile lui Aaron pe după umerii ei, să se întindă şi să pornească încet la vale. Ca să coboare stâncile cu pereţi verticali, a trebuit să se aseze şi să înainteze centimetru cu centimetru, lăsându-se pe spate, ca să-l ţină pe Aaron lipit de stânci. "Eram îngrozită că ar fi putut să cadă din spatele meu", îşi aminteşte ea. "Nu-ţi pierde cunoştinţa", îi tot spunea lui Aaron. "Stai cu mine!"

A strigat după ajutor, dar vuietul cascadei îi acoperea vocea. E un adevarat coşmar, se gândea. Ţip, dar nu mă poate auzi nimeni! Pe măsură ce se apropia de baza muntelui, cam la opt sute de metri de unde căzuse Aaron, Shelly zări un grup care se învartea pe lângă un iaz.
- Ajutaţi-ne!, ţipa ea. Vernon-John Gibbins mergea, la volanul maşinii sale de teren, pe izolatul dar spectaculosul drum 302 din New Hampshire, când o maşina a poliţiei îl depăşi, apoi opri pe marginea drumului. Asistent la terapie intensivă, Vernon se indrepta spre o mică localitate din Maine, unde îşi petrecea vara conducând dispensarul. Când văzu poliţistul traversând drumul spre cascadă, cu trusa de prim ajutor în mână, opri maşina şi se grăbi să se alăture grupului adunat în jurul lui Aaron, care era slăbit, dar conştient. - O să te faci bine, îi spuse Vernon lui Aaron, după ce se uită la rănile de la cap şi de pe braţ. Dar adevărul este că nu era foarte sigur de asta. Un excursionist din grupul de lângă lac sunase la urgenţe, dar cine putea să ştie cât avea să dureze până ajungea ambulanţa în zona rurală din New Hampshire?
În timp ce aşteptau, Shelly, care îmbrăcase o rochie din maşină, vorbea încet cu Aaron şi apăsa ranile ca să nu mai sângereze. Dar, într-un interval de trei minute, tânărul, calm şi coerent la început - ştia cum îl cheamă şi că avusese un accident când se căţăra pe stânci, dezvoltă un comportament incontrolabil, fiind nevoie ca trei bărbaţi să-l pună la pământ pentru a se calma. Vernon recunoscu semnele clare ale unei hemoragii cerebrale, care determina creşterea presiunii intracraniene. Urmarea este că, uneori, victimele devin dezorientate şi agresive. Aşa se manifesta şi Aaron. După 15 minute, un asistent sosi cu o ambulanţă. Dar nu avea pregătirea care să-i permită să-i administreze un sedativ lui Aaron, lucru necesar înainte de intubare. Iar fără intubare Aaron nu putea fi transportat, pentru că exista riscul să facă un stop respirator pe drum. Asistentul chemă paramedicii. Aaron deja stâlcea cuvintele şi încă mai încerca să lovească. "Dar, chiar şi aşa, povesteşte Vernon, părea să se calmeze când auzea vocea lui Shelly".
Tânăra îngenunchease lângă el, îl ţinea strâns de mână şi-l mângaia pe păr, spunându-i: "Te iubesc" şi "Nu te mişca". Au mai trecut încă 15 minute până a sosit cea de-a doua ambulanţă. Paramedicul îi făcu rapid lui Aaron o injecţie cu un calmant şi îl intubă. Dar, după câteva minute, Aaron se trezi şi începu să tragă de tub. Pierdeau timp preţios. Aşa că luară decizia să-l transporte pe Aaron, în ciuda rănilor pe care le avea, peste stânci şi prin iarbă, la ambulanţă. O jumătate de oră mai târziu, se apropiau de spitalul Littleton. - Aproape am ajuns, anunţă soferul. "Slavă Cerului!", îşi zise Vernon, care îi însoţise pe cei doi. Era îngrijorat însă că micul spital nu dispunea de echipamentele necesare pentru a trata acest gen de traumatisme. La spital, echipajul de pe ambulanţă îl duse imediat pe Cole la urgenţe. Aici, medicii au chemat urgent un elicopter care să-l transporte la Centrul Medical Dartmouth-Hitchcock din Lebanon, unde putea fi consultat de către un neurochirurg. Când Vernon se privi în oglindă în baia secţiei de urgenţă, îşi dădu seama că era acoperit din cap până-n picioare de sângele lui Aaron. La Dartmouth, Shelly petrecu noaptea pe o canapea, în salonul lui Aaron. Când se trezi, simţi imediat urmările zilei anterioare.
"Sunt atletă şi am avut dureri din nenumărate motive", explică ea. "Dar pur şi simplu nu mă mai puteam mişca". Şi era atât de răguşită, încât abia putea şopti. Durerea fizică era acompaniată şi de îngrijorare. Doctorii l-au ţinut pe Aaron într-o stare de comă indusă două zile, sperând ca inflamaţia creierului avea să se reducă. Echipa medicală nu putea prognoza care avea să fie starea lui atunci când se va trezi. Când a sosit şi acest moment, Shelly era tot lânga el. Doctorii i-au spus să-şi mişte degetele de la picioare. Şi, din fericire, a reuşit să o facă. Apoi, Shelly folosi semne doar de ei ştiute. Ridica degetele: unul, trei, patru. Era felul lor de a spune "Te iubesc". Când Shelly făcu semnele, Cole ridică braţul şi procedă la fel. Tânăra răsuflă uşurată. Nu avea să fie însă singura.
Imediat ce Aaron a putut vorbi, Shelly l-a sunat pe Vernon pe mobil: - Am pe cineva care vrea să te salute, a spus ea. Apoi, Vernon auzi vocea unui tânăr: - Salut, amice!, zise Aaron. Vernon începu să plângă. "Simt că nu e o întâmplare că am fost pe drumul acela chiar la momentul potrivit ca să-l pot ajuta", mărturiseşte Vernon acum. Nu numai că Aaron a scăpat fără sechele cerebrale, dar a reuşit să se aleaga doar cu câteva cicatrici pe braţ, picior şi frunte. "Le numeşte rănile lui de luptător", spune Shelly. Aaron nu-şi aminteşte prea mult din cele întâmplate după ce a alunecat. Dar îşi aduce aminte, totuşi, că Shelly i-a spus să nu între în apă. "Cred că după iîntâmplarea asta m-am mai liniştit puţin", susţine Aaron. "A mai dispărut puţin din inconştienţa cu care mă pun în pericol”. Shelly speră ca, data viitoare, "când îi voi spune din nou: «Aaron, nu face asta», poate se va gândi mai bine la vorbele mele”. Nu-şi poate explica nici acum felul în care a reuşit să-l care pe Aaron până la baza muntelui.
"Ma uit în urmă şi mă tot întreb cum am reuşit să fac asta? Asta mă face să simt că există forţe mai puternice decât mine, care m-au ajutat".

sursa: erd.ro

Dacă plantezi umilinţă vei secera măreţie

2011-11-10T20:18:00.002+02:00

O femeie într-o rochie decolorată de bumbac în dungi, împreună cu soţul ei imbrăcat într-un costum “obosit” au coborât din trenul de Boston şi după o scurtă călătorie au întrat timizi – fără programare – în anticamera biroului preşedintelui Universităţii Harvard. La vederea lor, secretara putea jura că astfel de oameni crescuţi parcă în pădure nu au ce căuta la Harvard – nici măcar la Cambridge.

“Am dori să stăm de vorbă cu Preşedintele” spuse bărbatul pe o voce scăzută.

“E foarte ocupat ” i-a aruncat secretara peste umăr.

“Nu-i nimic” spuse femeia“ o să aşteptăm.

Ore în şir secretara i-a ignorat sperând că în final cei doi se vor plictisi şi vor pleca.

Dar ei nu s-au plictisit şi într-un final seceretara a decis să-l informeze pe preşedinte despre prezenţa şi dorinţa celor doi, chiar dacă avea după aceea să regrete că a făcut-o.

“Poate dacă o să staţi de vorbă câteva minunte cu ei, vor pleca” i-a spus secretara preşedintelui.

Preşedintele a oftat a exasperare şi a admis să stea de vorbă câteva minute cu ei. Cineva atât de important ca el, nu avea timp de pierdut cu astfel de oameni simpli, iar prezenţa lor în biroul lui nu era binevenită.

Preşedintele şi-a înalţat faţa cu demnitate şi s-a îndreptat spre cei doi.

Femeia a început: “Am avut un fiu care a urmat cursurile Universitatii Harvard timp de un an. I-a plăcut aşa de mult aici. A fost chiar îndrăgostit de acest loc. După un an însă a murit într-un tragic accident. Împreună cu soţul am dori să ridicăm un monument în amintirea lui aici undeva în campus.“

Preşedintele nu a părut prea impresionat. El a rămas chiar şocat.

“Doamnă“ a răspuns el cu o voce destul de rece, “noi nu putem admite să ridicam câte o statuie pentru toţi care urmează cursurile Universităţii Harvard şi apoi mor. Dacă am face-o, locul acesta ar arăta ca un cimitir.”

“O, nu” a explicat doamna repede. “Noi nu vrem sa ridicăm o statuie, noi am vrea să sponsorizăm o cladire pentru Harvard.”

Preşedintele a clipit din ochi. El a privit din nou la îmbrăcămintea lor veche, uzată, demodată şi decolorată, apoi a spus, “O clădire? Aveti voi ideea cât costă o cladire pentru Universitate? Am investit până acum în clădirile pe care le vedeţi aici la Harvard $7 milioane şi jumătate.”

Pentru o clipă femeia a rămas tăcută.

Preşedintele jubila. Probabil auzind ceea ce el le-a spus, ei vor pleca.

Doamna s-a întors spre soţul ei şi i-a spus cu o voce calmă, “Dacă atât costă să pui bazele unei Universităţi, de ce nu am construi propria noastră Universitate?”

Soţul ei a clipit. Faţa preşedintelui a pălit exprimand confuzie şi uimire.

Doamna şi domnul Stanford s-au întors şi au plecat. Ei au călătorit la Palo Alto, California unde au pus bazele universităţii care le poartă numele, Stanford University, în memoria fiului lor despre care Universitatea Harvard nici nu i-a pasat.

Este usor să judeci caracterul cuiva după felul cum ei îi tratează pe aceia pentru care ei cred că nu pot face nimic pentru ei.

Întamplare adevarată de Malcom Forbes

Traducere Mihail Baciu

sursa: articolecrestine.com

Strigătul bisericii prigonite - Richard Wurmbrand

2011-10-28T21:30:00.012+03:00

Pastorul Richard Wurmbrand este un pastor evanghelic, care a petrecut 14 ani de suferinţă în închisorile comuniste din patria sa, Romania. În 1945, când comunisti s-au instalat în Romania şi au încercat să controleze bisericile în vederea realizări scopurilor lor Richard Wurmbrand a început imediat o acţiune subterană, viguroasă e propovaduire a Evangheliei la poporul său inrobit, si la soldaţii ruşi invadatori.

Darcy - Joni Eareckson Tada

2011-10-21T12:00:00.004+03:00

M-am îndreptat direct spre dormitorul meu şi am închis uşa. Apoi mi-am îndreptat scaunul cu rotile spre masa de toaletă şi m-am privit în oglindă. Nu a fost prea uşor să mă regăsesc printre fotografiile, insignele şi pozele cu cai prinse de rama oglinzii. Dar iată-mă - un par lung, castaniu, cu vîrfurile ondulate de la un rest de permanent, un nas în vânt cu câţiva pistrui şi doi ochi cu adevarat albaştri.

Eliberată pe viaţă - Rita Nightingale

2011-09-29T11:34:00.003+03:00

"Cine e Rita Nightindale?L-am întrebat pe asociatul meu când mi-a spus prima dată povestea tinerei englezoaice aflată într-o închisoare thailandeză.Grupurile de rugăciune din întreaga lume o susţineau în rugăciune. De ce atâta agitaţie? Desigur era un caz tragic: o tânără fată pleacă într-o călătorie de plăcere, în care întâlneşte un bărbat fermecător care devine prietenul ei şi apoi toate se năruiesc; poliţia îi găseşte pungi de heroină în fundul dublu al valizei dăruite de prietenul ei.
Curtea de justiţie thailandeză o găseşte vinovată şi o condamnă la douăzeci de ani de închisoare în Thailanda. Dar auzisem de sute de cazuri ca al ei. În fiecare zi primim scrisori de la americani închişi peste tot în lume şi care nu mai au prieteni, nici bani şi nu ştiu să vorbească limbile respespective. Şi totuşi povestea Ritei Nightingale este una deosebită!"

Învaţă de la păsări

2011-09-10T00:10:00.000+03:00

Când m-am mutat în actuala locuinţă vremelnică, mă simţeam singură şi tristă, nimic nu mă putea mângaia de norii necazurilor. Dar au venit dumnealor – cei doi porumbei sălbatici care au grijă de mine. La început zburau şi se asezau pe balustrada balconului; mă priveau curioşi şi îngrijoraţi. Le presaram firimituri de pâine şi îşi luau masa împreună; totdeauna împreună…

Cu timpul ne-am obişnuit şi când venea masa le cântam încet despre Domnul şi ei nu se speriau, ci clipeau din când în când, parcă a linişte sufletească.

Într-o zi am găsit pe balustradă numai unul. Stătea trist în razele soarelui… M-am apropiat şi l-am întrebat usor – ca să nu-l sperii – de ce e singur şi el a privit spre cer amărât, fără să-mi răspundă.

Ştiam ce înseamnă să fii singur, dar nu întelegeam unde-i era soţia. Dar până la urmă am inteles totul: el era un singuratic şi văzându-i pe cei doi confraţi ce fericiţi se simţeau la mine, a venit şi el. Numai că atunci când au apărut cei doi, el, singuraticul, s-a năpustit asupra lor, i-a lovit şi alungat. De suparare îmi venea să-l alung şi eu pe el, dar m-am gândit că nu-i bine, numai dacă-i voi arăta iubire, va învăţa şi el să iubească. El era rău, pentru că fiinţele singuratice sunt rele. Singurătatea te face rău. L-am înţeles aşa cum era şi l-am primit. Este adevarat că o perioadă ceilalţi doi nu au mai venit din cauza morocănosului, dar au găsit o cale foarte înţeleaptă; şi şi-au schimbat orele de vizită, astfel că veneau după ce pleca el. Şi aşa s-a restabilit pacea, iar eu am fost scoasă din încurcătură.

De la un timp s-a făcut tare frig afară şi mi-e milă când îmi văd prietenii, stând unul lângă altul, pe balustradă, cu ciocul în pene şi privind înăuntru. Aş vrea să-i aduc în casă, la căldură, dar încă nu au încredere în mine şi preferă vântul de afară. Aş vrea tare mult să vină, dar nu vreau să-i oblig. Tot privindu-i mi-am dat seama că aşa facem şi noi cu Dumnezeu: venim zilnic să mâncăm de la El, dar tot mai zburam în lume. Câte odată „frigul” ne strânge la geamul Său. Ştim că înăuntru e cald şi bine, dar încă nu avem încredere deplină în El şi preferăm frigul acestei lumi. Îl doare suferinţa noastră şi îşi întinde mâinile rugător spre noi, dar nu vrea să ne forţeze. Îi este teamă să nu zburăm speriaţi şi să nu ne mai întoarcem. El are multă răbdare şi încă mai aşteaptă… Poate ne hotărâm! Iubirea se măsoară prin răbdare.

Crucea şi pumnalul (1970)

2011-07-25T22:40:00.007+03:00

Filmul The Cross and The Switchblade (1970) fără subtitrare! Două bande rivale din ghetourile new-yorkeze au ca scop al existenţei lor violenţa asupra celorlalţi. Filmul prezintă povestea adevărată a drumului strabătut de Nicky, de la delicvenţă la eliberare.Schimbarea în viaţa cunoscutului lider de bandă Nicky Cruz, aşa cum a fost arătat în film, s-a dovedit a fi minunat de reală şi îndelungată. Nicky continuă şi astăzi să atingă tinerii din întreaga lume cu acelaşi mesaj al Evangheliei lui Isus Hristos, mesaj ce schimbă vieţi şi care l-a eliberat şi pe el de violenţă şi deznădejde.

Cum a rămas cu acel predicator slăbănog, David Wilkerson, care s-a dus pe străzile rău famate din New York pentru a spune tinerilor deznădăjduiţi şi drogaţi că există o cale mai buna? El încă face acest lucru, având o lucrare în Times Square care încă schimbă vieţi şi oferă speranţă autentică nenumăratelor suflete care au renunţat la viaţă. Tradus în 25 de limbi, Crucea şi Pumnalul cu Pat Boone şi Eric Estrada, este unul din acele filme rare care şi-au arătat puterea unică de a exprima speranţele şi temerile cele mai adânci ale tinerilor dinî ntreaga lume.

Sursa descriere: alfaomega.tv

Descoperind misterul vieţii

2011-07-20T16:41:00.000+03:00

The Prince of Egypt (1998)

2011-07-20T16:01:00.008+03:00

Prince of Egypt spune povestea lui Moise eliberându-i pe evrei de sub tirania faraonului Ramses. În timp ce Ramses e preocupat să preia pămantul, fratele Moise e un poznas fără griji, până când află secretul trecutului său şi anume că este cu adevarat evreu, scăpat miraculos de genocid. Pe când află de trecutul său de la un arbust în flăcări, Moise se reîntoarce în Egypt cu Dumnezeu de partea lui şi cere faraonului să-i elibereze poporul. Filmul nu mai este disponibil pe moment!

Maxime şi citate despre Biblie

2011-06-04T09:50:00.001+03:00

Scriptura ne invaţă cel mai bun fel de a trăi, cel mai nobil fel de a suferi şi cel mai liniştit mod de a muri.(..?)

Nimeni nu-şi ia diploma în studiul Bibliei până nu ajunge să stea faţă în faţă cu Autorul ei.(...?)

Nu există pericolul ca Biblia să ajungă o carte “depăşită”, atâta vreme cât noi nici n-am ajuns încă să ţinem pasul cu ea.(...?)

Biblia este cartea răspunsurilor mici şi mari.(...?)

Biblia este unică între cărţile lumii pentru că răspunde competent la cele două întrebări fundamentale ale existenţei: "De unde?" şi "De ce?"(...?)

Biblia este ca un telescop: trebuie să te uiţi prin ea, nu la ea.(...?)
Cele şapte minuni ale Bibliei:
1. Minunea aparitiei - felul in care a fost scrisa de oameni diferiti, in epoci
si locuri diferite este una din marile mistere ale lumii.
2. Minunea alcatuirii - o culegere de 66 de carti si totusi o carte unitara.
3. Minunea varstei - cea mai veche carte aflata in circulatie.
4. Minunea raspandirii - cea mai distribuita si cea mai citita carte din lume.
5. Minunea interesului - singura carte din lume care este citita de oamenii din toate
categoriile sociale.
6. Minunea limbajului - scrisa aproape in intregime de oameni needucati si totusi
atat de perfecta ca forma literara.
7. Minunea pastrarii - cea mai dusmanita carte din lume si totusi in circulatie.
“Cuvântul Domnului rămâne în veac.”

Maja

2011-04-11T22:05:00.006+03:00

de Jennifer Rawlings
“Înainte sã înot cu Winter, mi s-a fãcut pielea ca de gãinã, spune Maja Kazazic. Chiar dacã delfinii au un aer drãguţ şi prietenos, ei rãmân animale sãlbatice”. Având un picior amputat în timpul rãzboiului din Bosnia, ea s-a resemnat sã tot sufere de fiecare datã. Aceasta pânã în ziua când a vãzut un delfin mutilat, care era plin de vitalitate, chiar şi cu o singurã înotãtoare rãmasã.Întâlnirea s-a derulat într-o frumoasã dimineaţã, într-un parc acvatic din Clearwater, statul Florida (SUA). Maja Kazazic priveşte imensul bazin în care evolua Winter, un delfin femelã cu nasul mare. Erau doi ani de când tot venea sã-l vadã. De la aceastã distanţã animalul de 110 kilograme, pãrea cu totul inofensiv. Pentru un moment, înainte sã plonjeze, tânãra femeie a dat dovadã de un uşor sentiment de panicã.
Dominându-si teama, ea sa lãsat uşor sã alunece în apã. Se simţea puternicã cu noul sãu picior. şi apoi astãzi ea îşi va ţine o promisiune fãcutã cu mult timp înainte. Maja era în anul al doilea la Mostar, în fosta Iugoslavie (oraşul fãcea din pãcate parte din Bosnia-Herţegovina), când Jasmina, verişoara ei mai micã, de cinci ani, a murit de leucemie. Maja şi-a jurat atunci sã înoate într-o zi cu un delfin, ca un omagiu pe care dorea sã-l aducã fetiţei cu care împãrţea pasiunea sa pentru acest animal. “Jasmina nu a avut aceastã şansã, spune Maja, astãzi în vârstã de 32 ani. Deci, m-am decis sã fac aceasta întro zi, în amintirea ei”. În şcoala secundarã Maja era o pasionatã pentru sport: fotbal, baschet, tenis. Ea visa sã devinã o atletã profesionistã. Apoi, în anul 1993, în timpul rãzboiului civil din Bosnia, un obuz tras de separatiştii croaţi a explodat în curtea casei lor. Cei şase prieteni cu care era în acel moment în curte au fost omorâţi pe loc. Maja, care avea 16 ani în acel moment, a fost şi ea grav rãnitã de cãtre schijele pe care le-a împrãştiat obuzul.

Într-un spital de campanie, medicii au decis cã gamba sa stângã nu mai poate fi recuperatã şi au îndepãrtat-o de sub genunchi. “M-au operat fãrã anestezic, îşi aminteşte ea. M-au legat, mi-au pus o bucatã de cauciuc între dinţi şi mi-au spus sã muşc din el. Am simþit totul”.

Cicatricea s-a infectat. Fiind tratatã fãrã antibiotice, Maja se zbãtea între conştient şi inconştient. Timp de câteva sãptãmâni pãrinţii ei au rãmas la cãpãtâiul sãu. Militanta englezã Sally Becker, care s-a ocupat cu scoaterea din ţarã a multor tineri în acea perioadã de rãzboi, a decis ca Maja sã fie tratatã în Statele Unite ale Americii. Tânãra fatã a petrecut aproape doi ani într-un spital din Maryland. Voluntari de la Asociaţia Veteranilor pentru Pace au vegheat la binele ei, cãci tatãl ei a fost şi el rãnit în urma altui bombardament, iar mama sa a trebuit sã rãmânã în Bosnia pentru a avea grijã de fratele mai mic, de 10 ani. Dupã câteva luni Maja a primit prima sa protezã artificialã. Datoritã puţinului os care i-a rãmas sub genunchi, proteza era foarte greu de ajustat pe picior.

Cum şi gamba dreaptã a fost afectatã de explozie, mersul era un veritabil chin pentru ea. În ciuda a toate aceste suferinţe, ea a reuşit sã obţinã diploma de absolventã, la o şcoalã secundarã din vecinãtatea spitalului. La 18 ani ea pãrãseşte spitalul şi împarte un apartament cu o altã fatã refugiatã şi ea.

Când pãrinţii sãi au putut veni sã o întâlneascã în Maryland, Maja era deja independentã. Dupã ce a absolvit un bacalaureat în psihologie, ea s-a mutat în Florida. şi-a gãsit un serviciu la o companie de asigurãri, apoi şi-a lansat propria firmã de fãcut site-uri Web. Dupã o duzinã de intervenţii chirurgicale, ea a putut sã joace ocazional şi partide de golf sau de tenis. Dar proteza sa imperfectã o jena întotdeauna şi cel mai mic efort fãcut era însoţit de dureri care se prelungeau pentru câteva zile.

Pentru a se destinde, îi plãcea sã priveascã delfinii de la Clearwater Marine Aquarium, aproape de locuinţa ei de la Palm Harbor. Winter, un tânãr delfin femelã care şi-a pierdut înotãtoarea de la coadã, în urma rãsucirii într-o capcanã de crabi, o fascina pe tânãra femeie. “El înota parcã era un crevete şi nu un delfin. M-am identificat cu ea” spune Maja. Dupã o vizitã medicalã care a întristat-o, Maja a fãcut un tur pe la parcul acvatic. Acolo dresorii erau pe punctul de a-i pune delfinului o înotãtoare artificialã la coadã: cu articulaţie de oţel suplu, acoperit cu plastic siliconat şi cu o peliculã de gel pentru a proteja pielea delicatã a animalului. Imediat ce au terminat, Winter s-a apucat sã înoate ca o sãgeatã de-a lungul bazinului. Maja nu-şi credea ochii de ceea ce vedea. Dacã delfinul îşi poate recãpãta libertatea de mişcare, de ce nu aş putea şi eu? Ea s-a informat pe lângã dresori, cine ar putea sã o punã în contact cu fabricantul de proteze de Bethesda, în Maryland. Zece zile mai târziu, Maja avea o nouã protezã. Cu dublurã suplã şi microprocesorul sãu integrat care modifica ajustãrile în funcþie de denivelãrile terenului şi activitãţile fãcute de Maja, ea se simte acum bine. “Pentru prima datã dupã 16 ani, eu pot merge fãrã sã sufãr”. Opt luni mai târziu, ea se simţea în sfârşit pregãtitã sã-şi ţinã promisiunea fãcutã, ca un omagiu în memoria Jasminei. Mama sa, Azra şi tatãl ei Mugdim, au însoţit-o la acvariu. “În comparaţie cu rãzboiul, aceasta va fi o prãjiturã”, îşi spuse ea pentru a se încuraja la coborârea în bazin. Maja a întins mâna pentru a-l atinge pe Winter, care s-a apropiat prudent, apoi s-a îndepãrtat. Câteva minute mai târziu, delfinul a lãsat-o pe Maja sã-l mângâie pe spate. Apoi Winter a venit sã-şi împingã nasul în umãrul tinerei femei. Ele au început sã înoate la dublu, aproape o orã. Mamei lui Maja au început sã-i dea lacrimile “Când fata mea zice cã o sã facã ceva, ea îşi ţine promisiunile, putem fi siguri de asta”.

În momentul când tânãra fatã a ieşit din apã, pãrinţii au strâns-o în braţe. Ea ar fi strigat de bucurie, dacã nu ar fi ştiut cã delfinii sunt sensibili la zgomot. Deci, s-a mulţumit sã spunã: “Aveam o datorie. Acum, am reuşit sã mi-o plãtesc”. Dar, odatã ajunsã în parcare, s-a urcat în maşinã şi a scos un Uraaa!!! Pânã ce şi-a pierdut vocea. Maja posedã trei exemplare din proteza sa. Aceasta fiind pentru activitãţile obişnuite. “Am impresia cã alerg pe un covor moale cu ea”, spune Maja bucuroasã.

sursa: revista online "Împreună"

Crucea mea

2011-03-15T15:23:00.001+02:00

Un tânar era epuizat şi văzând că nu mai are altă ieşire, s-a aşezat în genunchi pentru a se ruga: “Doamne, nu mai pot » spuse el. “Crucea mea e prea grea de purtat."
Domnul îi răspunde: “Fiul meu, dacă nu o poţi suporta, las-o acolo jos. Apoi, deschide uşa aceasta şi alege una pe care o doreşti“.Uşurat, tânărul spuse, “Mulţumesc, Doamne," şi făcu ce i-a spus.
Întrând în cealaltă cameră, el văzu mai multe cruci; unele atât de mari încât nu putu să le vadă în întregime.

Atunci, văzu o cruce mică sprijinită de un perete. “Aş vrea-o pe aceea, Doamne," murmură el. Domnul îi răspunse: “Fiule, aceasta e crucea pe care tu ai adus-o.“

Când problemele vieţii mi se par copleşitoare, privesc în jurul meu pentru a vedea la ce fac faţă ceilalţi.
Voi vedea, probabil, cât sunt de privilegiat.
Oricare ar fi crucea sau durerea ta, după ploaie va răsări întotdeauna soarele.

sursa: kudika.ro

Fireproof (2008)

2011-02-25T20:11:00.008+02:00

Locotenentul Caleb Holt se confruntă cu vechea lege nescrisă a pompierilor: să nu-ţi abandonezi niciodată partenerul! Când se află în interiorul clădirilor în flăcări se lasă întotdeauna ghidat de extraordinarul său instinct. Cu căsnicia sa, însă, e altă poveste. După un deceniu de căsătorie, Caleb şi Catherine Holt s-au îndepărtat atât de mult unul de altul, că sunt gata să se despartă. Şi în timp ce se pregătesc de divorţ, tatăl lui Caleb îl roagă pe fiul său să încerce un experiment pe care-l numeşte "Provocarea dragostei". Deşi speră că această nouă provocare nu are nimic de-a face cu noua convingere religioasă a părinţilor, Caleb o acceptă. Va putea el să-şi iubească soţia, în timp ce evită dragostea pe care i-o arată Dumnezeu? Va fi el în stare el să-şi demonstreze din nou dragostea pentru o persoană care-i refuză sentimentele? Sau, pur şi simplu, e vorba despre de altă căsnicie care se duce de râpă?

Şomerul

2011-02-25T12:10:00.004+02:00

Şomerul se prezintă la Microsoft pentru a ocupa un post de curăţitor de wc-uri.

Directorul de departament îl cheamă la un interviu. La final spune:

- Sunteţi angajat, vă rog să-mi daţi adresa de e-mail, ca să vă trimitem contractul de muncă.

Şomerul cu jenă în glas recunoaşte, că nu are nici calculator acasă, dară-mi-te adresă de e-mail.

Tipul îi răspunde:

- Dacă n-ai adresă de e-mail, atunci virtual dumneata nu exişti. Dacă nu exişti, nu poţi lucra la noi.

Omul pleacă amărât. Cu ultimii 10 dolari cumpără 1 kg de căpşuni, şi merge să vândă cu porţia din uşă în uşă. În 2 ore recuperează investiţia, are un profit de 40 de dolari, şi repetă figura de încă 3 ori în acea zi.

Îşi dă seama că afacerea nici nu este aşa de rea, a doua zi se scoală mai devreme şi cumpără căpşuni de de 4 ori.

La puţin timp îşi cumpără un scuter, apoi o camionetă, în final îşi face o firmă serioasă.

Peste 5 ani deja este proprietarul celui mai mare depozit de alimente din SUA.

Începe să fie preocupat de viitor, şi vrea să încheie o asigurare cu rentă viageră. Găseşte oferte atractive, discută cu agentul de asigurări, care în finalul discuţiei îi cere adresa de e-mail.

- Din păcate eu nu am adresă de e-mail!

- E incredibil! – se miră agentul. – Aţi construit un asemenea imperiu în 5 ani şi nu aveţi adresă de e-mail… Acum închipuiţi-vă ce-ar fi fost dacă aveaţi!…

La care omul: Aş curăţa WC-urile la MICROSOFT !

Prima concluzie: Se poate trăi şi fără internet!

A doua concluzie: Dacă n-ai calculator şi munceşti mult, poţi fi şi tu milionar!

A treia concluzie: Acestă poveste ai primit-o şi tu prin e-mail! Deci, eşti mai aproape de curăţatul wc-urilor dacât de milioane!

Şi totuşi: O ZI BUNĂ ÎN CONTINUARE!

sursa: ozibuna.net

Povestea omului care se fura pe el însuşi

2011-02-25T11:38:00.004+02:00

Emmanuel Ninger este numele eroului povestirii noastre. Era un artist tare talentat.

Obişnuia să îşi cumpere cele necesare de la un magazin al cărui patron îl cunoştea bine. Într-una din zile, domnul Ninger şi-a plătit cumpărăturile cu o bancnotă de 20 Usd. Patronul magazinului i-a acceptat banii şi i-a pus în sertarul casei de marcat. Totuşi acesta a remarcat că s-a murdărit pe degete cu cerneală. A devenit suspicios şi a anunţat poliţia.

Poliţiştii au obţinut un mandat de percheziţie a casei lui Emmanuel Ninger. În podul acesteia au găsit instrumente de reproducere a bancnotei de 20 Usd. Au găsit şi 3 portrete pictate de d-l Ninger. Erau deosebite.

De fapt, dacă stai să te gândeşti, trebuia să aibă talent ca să poată reproduce bancnotele. A reuşit să păcălească o mulţime de persoane până în ziua ghinionistă în care patronul acelui magazin a observat cerneala de pe degete.

După arestarea sa, cele 3 tablouri s-au vândut la o licitaţie publică cu 5.000 usd fiecare. Culmea e că practic i-a luat aproximativ aceeaşi perioadă de timp pentru a picta bancnota de 20 usd cât i-a fost necesar pentru pictarea unui tablou de 5.000 usd.

Morala:

De multe ori nu avem o părere bună despre noi. Nu realizăm care ne sunt talentele şi aptitudinile sau nu ştim să le valorificăm în folosul nostru şi al altora. Ajungem să ne furăm pe noi înşine încercând să găsim scurtături care să ne ducă mai repede la rezultatele dorite, facem compromisuri, înşelăm. S-ar putea ca pe termen scurt să ne meargă bine, dar cu siguranţă pe termen lung se va întoarce împotriva noastră.
sursa: ozibuna.net

QUO VADIS (2001)

2011-02-13T10:39:00.019+02:00

Ofiţerul roman Marcus Vinicius, care tocmai se întorsese dintr-un război din Asia Minor, ajunge acasă la unchiul său Petronius, prieten al împăratului Nero, un estet şi iubitor de artă. Vinicius îi destăinuie lui Petronius că s-a îndrăgostit de o fată frumoasă şi misterioasă, pe nume Ligia, pe care a întâlnit-o în casa generalului Aulus Plaucius. Dorind să-l ajute pe tânar, Petronius îi propune să-i facă o vizită lui Plaucius. Acolo, Petronius realizează că Vinicius are dreptate; el decide să-l ajute pe nepotul sau. Vinicius şi Ligia se întâlnesc în grădină, unde fata desenează un peşte pe nisip. Dar el este atât de absorbit de frumuseţea ei încât nu pare să observe acest amanunt...

Cronica unui accident aviatic evitat în ultimul moment

2011-02-11T13:46:00.002+02:00

de: Kenneth Miller

Dupã decesul pilotului în plin zbor, un pasager a lansat semnalul de alarmã turnului de control. Cine şi-ar fi putut imagina cã Joe Cabuk, pilot experimentat cu state de serviciu ireproşabile, ar putea pune într-o zi în pericol viaţa pasagerilor sãi? Acest fost colonel al forţelor aeriene americane (US Air Force) în vârstã de 67
ani a pilotat aparate Fokker 100 în timpul rãzboiului din Vietnam şi a servit în forţele NATO (naţiunile unite) în Italia, pe postul de director adjunct pe operaţii.
În 1989, dupã ce a ieşit la pensie, el a revenit în zona sa natalã (Louisiane), unde el efectueazã de 20 de ani zboruri charter în jurul aeroportului din Monroe. Naples, Floride.

În aceastã duminicã de Paşte 2009, ora localã era în jur de 13:30 când Joe Cabuk s-a instalat la comanda unui biturbopropulsor Beechcraft King Air 200, având capacitatea de şapte pasageri. Avionul a decolat. Concentrat, Joe trece în revistã lista procedurilor de dupã decolare: „Amortizorul de rotaţie – Pornit (Dispozitiv de stabilizare, reduce automat oscilaţiile unei aeronave în jurul axei sale verticale); Puterea de urcare a avionului ajustatã. Elicele la 1900 turaţii/minut.” Pe post de copilot, proprietarul aparatului, Doug White, 56 ani, un antreprenor în construcţii. Soţia sa Terri şi cele douã fiice ale lor au luat loc în cabina aparatului.

Legãnat de vocea lui Joe Cabuk enumerând acţiunile de verificare pe care le efectua, omul de afaceri simte o linişte plãcutã, dupã o sãptãmânã obositoare. Cu opt zile mai devreme, fratele sãu, de 53 ani, a decedat dupã o crizã cardiacã. Însoţit de familie, Doug White s-a îmbarcat imediat în avionul, proprietate personalã, spre Florida, pentru a asista la funeralii. Acum, Joe Cabuk îi aducea acasã. „Spre vest - Atenţie! Zonã de turbulenţe”, i-a prevenit pe pasageri, dupã ce avionul a intrat într-o pãturã de nori. Apoi el a semnalat prezenţa avionului controlorilor de trafic aerian: „Miami control, aici Regele aerului Cinci-Cinci-Nouã-Delta-Whiskey...”, când, deodatã, vocea sa s-a stins. Capul sãu s-a lãsat spre înainte. Copilotul l-a bãtut pe umãr, strigându-l. Joe şi-a ridicat capul scoţând un lung suspin, şi şi-a dat ochii peste cap, apoi capul i-a cãzut din nou şi a rãmas inert.

Întorcându-se, Doug White şi-a strigat soţia pentru ajutor. O clipã, înmãrmurit la vederea pilotului care s-a

lãsat moale pe scaunul sãu, Terri l-a prins cu o mânã şi a încercat sã-l reanimeze. „Inutil, strigã Doug cãtre soţie, conştient de dramã. Nu mai este nimic de fãcut”.

În cabinã, Maggie, de 18 ani, şi sora sa, Bailey, de 16 ani, au început sã se panicheze. Deja, la aproape 1.615 metri altitudine, avionul continua sã urce, cu aproape 600 metri pe minut. şi nici un pasager nu ştia cum sã-l aducã la sol. Chiar dacã era titular de un brevet de pilot, Doug White nu avea decât câteva ore de zbor la activ. De la obţinerea licenţei de pilot trecuserã nouãsprezece ani. El nu a luat decât o singurã datã

comanda unui avion Cessna 172, un aparat cu un singur motor, conceput pentru debutanţi; apoi el a fost dezinteresat de aviaţie. Anul trecut, el a investit în acest avion King Air de ocazie, pe care-l închiria aeroportului din Monroe pentru zboruri charter. Aceastã nouã achiziţie l-a incitat sã mai ia câteva cursuri

de aducere la zi a cunoştinţelor. Dar King Air era un avion complex, a cãrui vitezã de croazierã depãşea 100 de noduri (aprox.185 km/h)! Avionul este de douã ori şi jumãtate mai rapid şi de cinci ori mai greu ca toate avioanele de turism pe care elevul a fost pregãtit. Tabloul de bord conţinea zeci de cadrane şi butoane pe care el nu le cunoştea utilitatea. Singura comandã pe care o stãpânea era radioul.

Pentru moment, avionul zbura pe pilot automat. Joe Cabuk l-a reglat pentru 3.000 metri, dar nu a reuşit sã

programeze toate comenzile care ar fi oprit ascensiunea aparatului. Doug White s-a gândit la ce este mai rãu: el ştia cã la peste 10.000 metri avionul ar putea sã se roteascã în jurul axei şi sã cadã în gol. Cât mai repede trebuia sã mute pilotul înainte ca acesta sã se prãbuşeascã peste butoanele de comandã ale aparatului. „Trebuie sã-l scoatem de acolo”, strigã White soţiei sale.

Terri ar fi dorit ca Maggie sã vinã sã-i dea o mânã de ajutor, dar... corpul pilotului era prea greu şi trebuia sã se descurce singurã. Dupã ce a încercat sã ridice corpul, a renunţat şi a decis sã-l imobilizeze, legându-l de scaun.

„Întoarce-te la fete şi linişteşte-le”, ia spus Doug.

Dupã ce a încurajat-o pe Maggie, care era în stare de şoc, Terri a decis sã se punã la dispoziţia destinului. Cu patru ani înainte ea a supravieţuit unui cancer. Dar încã nu putea sã nu se gândeascã la soacra sa, care deja înmormântase un fiu în acea sãptãmânã.

Doug White lansã un apel de urgenþã (S.O.S.) la turnul de control din Miami: „Alo, Alo, Alo...! Pilotul şi-a pierdut cunoştinţa!”. Controlorul de trafic, Nate Henkels, 30 ani, i-a rãspuns: ”Aveţi ceva noţiuni de pilotaj? – Am câteva ore de zbor pe un avion cu un singur motor. Este cineva acolo care cunoaşte avionul King Air?”

Nu era prima datã când un pasager încearcã o aterizare de urgenţã, în urma îmbolnãvirii unui pilot, dar foarte rar se întâmplase pe un astfel de avion. Dupã ce şi-a alertat şefii, Nate a cerut lui Doug White sã menţinã aparatul la o altitudine de 3.650 metri. Dar, fãrã experienţã, el era incapabil sã facã aceasta. Ocupat sã citeascã aparatele prezente în sectorul sãu, el asista neputincios la interminabila ascensiune a avionului sãu, King Air.

„Trebuie sã stopãm ascensiunea aparatului, striga pilotul. Nu mã lãsaţi! – Rãmâneţi calm, îi rãspunde Nate Henkels. O sã vã ajutãm”.

Şase minute mai târziu, unul din supraveghetori a sosit, însoţit de Lisa Grimm, 31 ani, care şi-a pus casca şi a cuplat-o la ecranul radar. Înainte de a deveni controloare de zbor, tânãra femeie fusese pilot pe un avion jet de afaceri şi instructoare de zbor. Chiar dacã cunoştinţele sale despre King Air erau limitate (nu pilotase decât o singurã datã un astfel de aparat) aceasta i-a permis sã-i explice lui White, cum sã opreascã pilotul automat.

„Vom începe sã amorsãm o coborâre uşoarã, a anunţat ea pe un ton calm.

Aduceţi încet spre înapoi maneta de combustibil şi împingeţi lent manşa spre înainte”.Manevrarea unui astfel de motor cu „blândeţe” era o provocare. În mod normal, schimbarea manualã a traiectoriei unui King Air necesita o pregãtire fizicã bunã. Comenzile aparatului, încã reglate în poziţia de urcare, acţionarea manşei se fãcea printrun mare efort fizic. Doug White s-a gândit la comanda compensatorului, un fel de roatã situatã la stânga consolei centrale, care îi permitea pilotului sã diminueze efortul de a împinge manşa. Având comanda avionului, el a reuşit sã întoarcã faţa avionului spre pãmânt.

La centrul de control Miami, Lisa Grimm continua sã dea instrucţiuni:

„Coborâţi la 3.350 metri”.

Doug White a încercat sã coboare progresiv, dar nu reuşea sã controleze nici viteza, nici unghiul avionului. De partea sa, Nate Henkel se strãduia sã evite orice coliziune cu vreun alt avion care ar fi putut traversa sectorul. Când avionul lor a atins în sfârşit înãlţimea de croazierã, Lisa Grimm a început sã se gândeascã la manevrele de aterizare. Manevra era foarte periculoasã şi ea nu putea sã rişte aterizarea pe aeroportul din Miami. Reglementãrile aviaţiei civile americane sunt foarte stricte: toate avioanele cu probleme în zbor vor fi direcţionate cãtre cel mai apropiat aeroport. Controlorii aeroportului internaţional din Fort Meyers au fost preveniţi.

„Controlorii de trafic ai aeroportul Fort Meyers vor lua legãtura cu avionul, le-a explicat ea. Ei vã vor ghida”.

Ea i-a spus lui Doug sã vireze la stânga, deasupra Golfului Mexic, pentru a plasa avionul în direcţia bunã. Atunci când albastrul cerului a început sã se confunde cu culoarea oceanului, numai linia artificialã a orizontului de pe tabloul de bord, îi mai permitea sã se orienteze. Stresat sã menţinã o altitudine constantã, în acelaşi timp cu supravegherea atentã a ecranului, Dog a decis sã regleze pilotul automat la 3.350 metri şi sã-l punã în funcţiune. Eroare! Avionul s-a înclinat spre dreapta şi a început sã coboare în vitezã spre pãmânt. White a avut însã timp sã dezactiveze pilotul automat şi sã evite catastrofa.

„Bun reflex!”, l-a încurajat Lisa.

Ea i-a explicat apoi cum sã regleze radioul pe frecvenţa aeroportului din Fort Meyers. A trebuit ca Doug White sã se obişnuiascã cu ideea de a nu mai auzi vocea convingãtoare a Lisei. La centrul de control din Fort Meyers, Brien Norton, 48 ani, se pregãtea sã plece când şeful sãu i-a spus sã amâne zborul, deoarece s-a ivit o urgenţã. Brian era unul din cei doi controlori experimentaţi care erau de serviciu în acea dupã amiazã. Celãlalt era Dan Favio, 29 ani. Niciunul din cei doi nu a pilotat vreodatã un avion King Air 200, dar Dan cunoştea un specialist: Kari Sorenson, un pilot profesionist de 43 ani; pe care l-a şi sunat imediat. Kari nu mai zburase pe un King Air din 1995, dar avea întotdeauna un manual de pilotaj la îndemânã. El a cerut numãrul de serie al avionului în pericol, apoi s-a instalat în faţa calculatorului sãu pentru a identifica modelul. Brian Norton a dat informaţia lui Doug White: „Avem la telefon un pilot care cunoaşte aparatul. Sunteţi pe comanda manualã? – Da”, a rãspuns Doug, mai liniştit. În cabinã, Terri şi fetele se ţineau de mâini.

„OK, continuã Norton. O sã vã dirijãm spre aeroport”.

El i-a transmis sã înceapã un viraj de 90 grade la stânga. Dar avionul cobora prea repede. Kari Sorenson l-a sfãtuit sã ajusteze pinula (la viteza cerutã). Pinula? Ce este aceasta? Doug vede viteza avionului trecând de la 230 la 110 noduri. Avionul risca sã se destabilizeze. Lui Kari i-a trecut prin minte o idee spontanã: „Spune-i sã piloteze avionul King Air, ca şi cum ar avea un singur motor”, le-a sugerat el. Doug White s-a bazat pe instinctul sãu. La sol, trei oameni îşi limitau instrucţiunile la nişte comenzi elementare. Strategia a dat roade: aparatul a început sã se stabilizeze. La 609 metri, Doug White a început sã distingã o bandã gri la orizont. „Cred cã vãd pista de aterizare la ora 12:00 (poziţia pe cadranul aparatului)!”, exclamã el.

Avionul este la 25 kilometri de aeroport, aliniat corect pe axa de aterizare. „Spune-i sã încetineascã la 160 noduri. Sã scoatã şi trenul de aterizare! le transmite Kari Sorenson.

– Odatã ce ating pista... Dacã o s-o ating vreodatã... o sã întrerup alimentarea cu combustibil?

– Da, redu puterea motorului şi frâneazã la maxim”.

Altimetrul arãta 550 metri, 300, apoi 150. O armatã de ambulanţe şi maşini de pompieri au luat poziţie de-a lungul pistei de aterizare.

„Apropiere impecabilã! Pista este a dumneavoastrã!” îi comunica Norton lui White.

La Miami, unul din supraveghetori a sunat-o pe Lisa Grimm: „Au aterizat! Fãrã pagube!”

La Fort Meyers, Dan Favio ieşi din clãdire pentru a inspecta aparatul.

Avionul King Air trona pe pistã, dupã o aterizare linã. Salve de aplauze au izbucnit în interiorul turnului şi a centrului de control de la Miami. Respectând ultimele instrucţiuni ale unui controlor de la sol, Doug White a oprit motoarele şi a ieşit din avion ameţit, înconjurat de ai sãi.

Personalul de securitate l-au evacuat rapid pe Joe Cabuk şi au încercat sã-l reanimeze, însã fãrã succes: un infarct i-a fost fatal pilotului.

La întoarcerea în Louisiana, Doug White a trimis câte o felicitare de mulţumire la fiecare din salvatorii lor. Grimm, Norton, Favio şi Sorenson la rândul lor i-au adus un omagiu celui pe care ei l-au considerat un adevãrat erou.

„Am înfãptuit o minune colectivã, recunoaşte Kari Sorenson. Dar lui Doug îi revine meritul principal. Noi nu am fãcut decât sã-l ghidãm”.

Timp de o lunã, Doug White a fost trezit în fiecare noapte de coşmaruri.

Dupã aceasta el a început din nou cursurile de pilotaj, hotãrât sã nu i se mai întâmple vreodatã o astfel de experienţã!

sursa: revista online "Împreună"

Darurile primite

2011-01-26T21:23:00.005+02:00

Lângă Tokio trăia un vestit războinic Samurai, care a decis să-i îndrume pe cei tineri în budismul Zen. Se spune că în ciuda vârstei înaintate, el putea înfrânge orice adversar.

Într-o după-amiază, un luptător – cunoscut pentru lipsa lui de scrupule – a ajuns în localitatea unde trăia bătrânul Samurai. Era cunoscut pentru tehnicile lui de a provoca la luptă, aştepta până când adversarul făcea prima mişcare şi apoi contraataca cu viteză.Tânărul luptător nu pierduse încă nici o luptă. Auzind de reputaţia Samuraiului, a decis să-l învingă pentru a-şi mări faima.

Toţi studenţii erau împotriva luptei, dar bătrânul Samurai a acceptat provocarea. S-au adunat toţi în piaţa din centrul oraşului, iar tânărul a început să-l insulte pe Samurai. A aruncat câteva pietre în direcţia lui, l-a scuipat în faţă, i-a aruncat toate insultele ce există sub soare, i-a insultat până şi pe strămoşii săi.

Timp de câteva ore, a făcut totul pentru a-l provoca pe maestru, dar bătrânul rămânea impasibil.

La sfârşitul după-amiezii, simţindu-se obosit şi umilit, războinicul a abandonat şi a plecat.Decepţionaţi de faptul că maestrul primise atât de multe insulte şi provocări, studenţii l-au întrebat:

- Cum ai putut răbda atât de multă umilinţă? De ce nu ţi-ai folosit spadă, chiar dacă ştiai că ai fi pierdut, în loc să-ţi expui laşitatea în faţa tuturor?

- Dacă cineva vine la tine cu un dar şi tu nu îl primeşti, cui aparţine darul? Întrebă Samuraiul.

- Celui care ţi l-a oferit, replică unul dintre discipoli.

- La fel şi cu orice mânie, insultă sau invidie, spuse maestrul. Când nu sunt acceptate, continua să aparţină celui care le-a purtat.

În viaţa de zi cu zi sunt nenumărate situaţiile în care ne trezim prinşi fără să vrem în tot felul de situaţii nedorite. Fiecare clipă îşi are darul ei. Unele daruri ne sunt de folos, altele ne încurcă. Totul depinde de noi. Putem alege să acceptăm orice dar şi să ne lăsăm atraşi în jocul altora, sau să fim selectivi şi să acceptăm doar acele daruri care ne ajută în creşterea noastră.

Prins în capcană

2010-12-09T15:56:00.011+02:00

de John Gradon
Trei nopţi într-un frig glacial, blocat sub VTT-ul sãu (vehicul utilizat pentru deplasarea pe zãpadã sau teren denivelat), fãrã apã nici mâncare, sau un acoperiş deasupra capului: Ken Hildebrand poate fi numit un as al supravieţuirii, el ştie cã a fost pe punctual sã-şi piardã viaţa acolo.Totul a început din cauza vântului. Încã de la începutul calvarului sãu, viscolul care mãtura Crownest Pass a fost duşmanul cel mai de temut pentru Ken Hildebrand. De altfel acest viscol blestemat i-a adus în ochi o aşchie de lemn sau vreun pai, pe care Kena a încercat sã-l înlãture cu un gest brusc al mâinii. Dezechilibrat, vehiculul sãu a virat, s-a rãsturnat şi astfel capcana s-a format sub maşinã, cu picioarele blocate el nu a mai putut sã iasã.

Pe lângã faptul cã era ţintuit la pãmânt şi grav rãnit, rafalele de vânt suflau cu peste 80 km pe orã si îi biciuiau faţa, rãnind-o cu mici particule de pietriş. Tot vântul l-a fãcut sã sufere, acesta aducându-i zgomotul vieţii cotidiene de la o fermã alãturatã: cântatul cocoşului, lãtratul câinilor şi vocea fermierului. Aceasta toate îi dãdeau de înţeles cã salvarea era aproape, dar… departe pentru el. De partea sa fermierul se mira de urletele repetate ale câinilor sãi şi le tot striga sã se opreascã, ignorând faptul cã simţurile lor fine percepeau scâncetele repetate ale rãnitului. Lupta în singurãtate a lui Ken pentru supravieţuire în aceastã regiune sãlbaticã din sudul provinciei canadiene Alberta la o temperaturã în jurul a -20 grade Celsius, a durat 4 zile şi 3 nopţi.

În jurul orei 8 dimineaţa, în data de 8 ianuarie 2008, Ken Hildebrand, cel ce avea sã fie prins în capcanã mai târziu, descãrca vehiculul sãu (VTT) din camion. Apoi bãrbatul de 55 ani, cu domiciliul în Coleman (Alberta), pleacã pe drumurile înzãpezite din Whaleback, o regiune splendidã dar deşerticã, de la poalele munţilor Stâncoşi. S-a semnalat prezenţa lupilor, care au atacat un animal la ferma vecinã si Ken a avut intenţia sã meargã sã arunce o privire. În timpul cãlãtoriei de şase ore, el a gãsit câteva urme de lupi pe stratul subţire de zãpadã. El a luat cei doi castori prinşi în capcane, i-a ataşat la VTT-ul sãu şi-a scos şi a mâncat un sandvici pentru a-şi potoli foamea şi a decis sã se întoarcã trecând pe la ferma Bob Creek Ranch, înainte ca noaptea şi vântul sã vinã peste el. Spre ora 14:00, acest specialist în supravieţuire şi salvator voluntar pãrãseşte terenul cu denivelãri pentru a lua un drum mai puţin utilizat. şi acolo vântul i-a pus în primejdie viaţa. Cum rulam pe un teren foarte plat, povesteşte Ken, vântul sufla cu putere. Am observat ceva gri care a trecut prin faţa vehiculului meu. Mam ridicat şi m-am aplecat într-o parte din spatele parbrizului VTT-ului ca sã vãd mai bine şi… mi-a intrat ceva în ochi. Am ridicat mâna sã-l dau la o parte şi în acel moment o roatã din faţã a trecut printr-o groapã, înclinându-se pe partea dreaptã.
Am încercat sã nu accelerez motorul, pentru a scoate roata din groapã şi a nu rãsturna VTT-ul peste mine. Dar o mãnuşã s-a agãţat în pedala de frânã, şi o manevrã greşitã a fãcut ca vehiculul sã cadã peste mine. Ştiam cã în momentul în care voi cãdea este nevoie sã scot din vitezã. Dar nici nu am avut timp sã-mi dau seama când VTT-ul mi-a lovit jambele picioarelor si m-a întors cu faţa cãtre pãmânt. Dar aceasta nu m'a şocat. Mi-am zis, ok tu mi-ai rupt ambele jambe, voi încerca totuşi sã mã mişc la dreapta. Imposibil, VTT-ul m-a ţintuit la pãmânt. Spre dreapta am reuşit sã mã mişc foarte puţin cãci aripa maşinii mã ţinea într-o parte. Atunci am încercat sa mã ridic. De asemenea a fost imposibil: spatele mi s-a înţepenit. Roţile din spate îmi blocau jambele. Nu am mai avut ce face, şi de aceea m-am pregãtit sã fac tot ce pot pentru a supravieţui. În urmãtoarele cinci ore Ken sa concentrat sã sape şi sã se mişte în toate direcţiile pentru a se putea elibera. Lupta a fost pierdutã, deoarece baza corpului sãu era imobilizatã sub maşina de 300 kilograme. El era întins pe burtã cu capul pe o ridicãturã a terenului la marginea drumului, cu faþa expusã în direcţia vântului. El a privit termometrul agãţat de marginea luminatã a hainei sale şi a observat cu teamã cã arãta -17 grade Celsius. Toporul sãu a fost aruncat din VTT, iar cu mâna liberã nu a reuşit sã-l ajungã. Purta tot timpul la gât un colier cu o piatrã de brichetã pentru a face un foc şi un fluier pentru a cere ajutorul în caz de pericol. Cu greu el reuşeşte sã facã un laţ pentru a prinde toporul şi a-l trage spre el.

Ken mai avea şi un briceag multifuncţional, pe care l-a scos dintr-o teacã ataşatã la centurã.
Arsenalul sãu de supravieţuire se reducea la toate acestea, cãci arma şi rezerva de apã se aflau în afara câmpului sãu de acţiune. Cel puţin cu aceste scule el va putea sã încerce sã se elibereze şi-i va ţine timpul ocupat, ca sã nu adoarmã. Somnul i-ar antrena scãderea temperaturii corporale şi probabil moartea.

Mai întâi el a trebuit sã se protejeze de vântul care sufla foarte tare şi rece.
Cãciula sa din blanã de castor nu era suficientã. Ken ştia cã corpul poate pierde multã cãldurã pe la burtã, piept, subţiori şi cap. O idee i-a trecut prin minte, dacã s-ar putea servi de corpurile castorilor ataşaţi la VTT? Dacã va reuşi sã-i dezlege, va putea sã-si facã o izolare de pãmântul îngheţat. El a reuşit sã recupereze toporul şi cu ajutorul sãu balansându-l spre spatele maşinii la întâmplare pe deasupra capului sãu… a reuşit sã-şi atingã ţinta. Lama sa a tãiat sfoara care lega cele douã animale şi Ken a reuşit sã prindã unul. Dar zgâriind pãmântul pentru a se putea elibera de sub VTT-ul rãsturnat, el a tocit lama cuţitului. Astfel el nu a putut jupui decât jumãtate de castor. Ken a tras blana sub pieptul sãu şi şi-a fãcut o pernã cu cealaltã parte a animalului pentru a-şi izola capul de pãmânt. Astfel a reuşit sã-şi ascundã puţin capul în spatele acestei bariere improvizate şi sã se protejeze de vânt. O durere ascuţitã la cotul drept a fost semnalul unei alte rãni. şi cum una din mãnuşile sale a rãmas agãţată de pedala de frânã, ultimele douã degete de la mâna stângã au început sã-i îngheţe. Dorinţa de a adormi a început sã-l încolţeascã. Era aproximativ nouã seara, dar noaptea clarã şi zãpada proaspãtã difuza o strãlucire palã.

Ken a spus familiei sale unde va merge, dar familia sa ştie cã el va petrece douã sãptãmâni complete în pãdure. Soţia sa Lil şi fiica lor sunt în drum spre cea de a doua lor casã la Fort McMurray. Unul sau doi din
prietenii sãi ştiu aproximativ pe unde se aflã. A doua zi spre prânz, el spera cã cineva o sã porneascã în cãutarea sa. Am ascultat cântatul cocoşului şi mi-am zis: Este imposibil sã fii auzit, tu nu eşti aşa aproape de fermã. Acum, auzeam urletele coioţilor. Ei nu sunt prea mulţi în zonã. Aceasta demonstreazã cã nu sunt lupi sau alte fiare periculoase în apropiere, pentru cã coioţii sunt mult mai mici şi se ţin departe de lupi. Iatã mãcar o veste bunã. Trucul care mã va ajuta este sã mã mişc toatã noaptea, pentru a activa pe cât posibil circulaţia sângelui. Durerea în spatele jambelor era din ce în ce mai mare… Din timp în timp aruncam o privire la ceas, pentru a vedea cât timp a mai trecut. Nu-mi venea sã cred cã timpul trece aşa de repede. Dar vântul sufla tot timpul. Soarele începe sã se ridice pe cer şi acest cocoş împieliţat tot cânta. De aceastã datã sunt sigur, auzeam ce se întâmplã la ferma (Bob Creek Ranch). Mi-am zis ca voi fluiera de trei ori cu fluierul meu de supravieţuire (semnalul de alarmã). La fiecare jumãtate de orã, apoi trei alte fluierãturi un minut mai târziu. Câinii încã urlau. Dacã oamenii aud urletele lor, poate mã vor auzi şi pe mine. Am auzit fermierul ţipând din nou la câinii sãi, dar am început sa mã sufoc tot suflând în fluier şi nu era nici un semn cã m-ar auzi. Aceasta m-a lãsat perplex, apoi mi-am dat seama cã vântul bate în direcţia mea şi nu lãsa ca fluieratul sã ajungã la fermã. Câinii puteau sã-l audã, dar nu şi fermierul. Prânzul a venit şi a început sã se încãlzeascã puţin. Odatã sau de douã ori am auzit zgomotul unui avion zburând pe deasupra. Mi-am zis, va trebui sã fac un semn vizual pentru a fi gãsit, ceva în genul SOS.

Cãutând în buzunar am gãsit o bandã de hârtie. Era hârtie porto-calie nelipicioasã. Cum aş putea sã o întind pe pãmânt pentru a fi vizibilã din aer? Am avut o idee strãlucitoare: sã o tai în douã. Am legat câte o piatrã la fiecare capãt al ambelor jumãtãţi şi, ţinând de celãlalt capãt am aruncat pietrele, astfel ca benzile sã se încrucişeze. Acest mare X era cam de vreo 12 metri de fiecare parte.
Orele treceau. Trebuia sã gãsesc un mijloc sã beau apã. Nu era zãpadã pe partea mea, dar în aceastã dimineaţã, dupã ce am aruncat benzile, am remarcat cã acolo unde era în contact cu iarba, câteva picãturi ca de rouã se formaserã. Dacã aş putea sã adun suficientã, cred cã aş putea sã-mi astâmpãr puţin setea, trecând banda printre buze. Ziua a trecut şi noaptea s-a aşternut din nou. În timpul acestei a doua nopţi, Ken a tras de douã trei ori banda şi a bãut câteva guri de rouã. Era în jur de ora 21:00 când vãd ceva mişcând. Era un coiot la vreo treizeci de metri de mine.Fãrã îndoialã el a simţit castorii. Am fluierat de câteva ori şi el s-a ridicat nervos. Mai fluier odatã şi îi arunc un os de castor. Coiotul a fugit. Uf! Ken a ştiut cã a avut noroc, cãci nu este adevãrat ce se spune cã coioţii nu atacã oameni. Chiar şi dupã ce animalul a dispãrut din vedere, Ken se simţea stresat.

De mai multe ori în timpul nopţii, lui i s-a pãrut cã auzea ceva mişcând în spatele sãu. Rãsãritul celei de a treia zile a început sã se vadã. Dinţii lui Ken scrâşneau din cauza prafului suflat de vânt. Îi era teribil de sete, chiar dacã banda de hârtie i-a adus câteva picãturi de apã. Dar este încã în viaţã.
Viaţa sa a devenit o rutinã dureroasã, amplificatã de cântatul cocoşului, de zgomotul fluierului, de urlatul câinilor şi de strigãtele fermierului. Noaptea, dacã se strãduia sã întoarcã capul, putea zãri luminile de la fermã, chiar deasupra pernei sale de castor.Dar numãrãtoarea inversã a început. Ken ştia cã şansele sale de a scãpa cu viaţã, se reduc din minut în minut, din secundã în secundã. Dupã amiaza celei de a treia zile, el a auzit un elicopter care zbura la înãlţime, în direcţia trecãtorii Crownest Pass. Dupã culoarea sa roşie, Ken a recunoscut cã este un aparat al societãţii de salvare STARS din Calgary. Dar... el îşi dã seama cã ei nu veneau în salvarea sa: elicopterul putea fi în misiune de cealaltã parte a dealului. Cel puţin, astãzi poate are cineva norocul sã fie salvat...

Puţin mai târziu un avion trece, suficient de sus, fãrã a-şi devia zborul. Nimeni nu a observat marele său X orange. Dar în timpul nopţii urmãtoare încep sã aparã alţi vizitatori.

Începe sã se întunece, şi am simţit un coiot. De data aceasta el nu mai este singur. Sunt trei, sunt sigur. Doi dintre ei cred cã cântãresc in jur de 15 kilograme, o talie destul de mare. Ei sosesc din aceeaşi direcţie în care a fugit primul şi s-au strecurat în spatele meu. Îmi forţez urechea pentru a auzi, dar vântul suflã încã foarte puternic. Ştiu cã ei mã simt, ei ştiu cã sunt acolo, dar sunt puternic atraşi de mirosul castorilor. Acum este complet întuneric şi eu îmi privesc ceasul. Am pierdut o orã sau douã sã reperez unde se aflã coioţii. Unde sunt? Ce pun la cale?

Dintr-o datã aud un zgomot. Coioţii sunt acolo. Ei au agãţat o bucatã de castor şi trag din el. Mã apuc sã zbier odatã cu toatã forţa si dintr-o datã am fãcut linişte. Mã strãduiesc sã aud din nou, dar s-a fãcut iarãşi linişte, nu am mai auzit nimic apoi. Gerul mã pãtrunde pânã la os şi nu-mi mai simt piciorul rãnit ca şi cum a îngheţat.

Ken era foarte determinat sã supravieţuiascã, dar situaţia începea sã devinã disperatã. El ştia cã rezistenţa şi vigilenţa sa se vor termina fãrã doar şi poate din orã în orã. În timpul celei de a treia nopţi, el a fãcut tot posibilul sã îndepãrteze coioţii şi sã-şi pãstreze cãldura. La rãsãritul celei de a patra zile se simţea pe punctul de a pierde partida.

În timp ce un soare pal şi rece se ridica la orizont, Ken a început sã cedeze de epuizare. Chiar dacã era singur, ii era ruşine cã şi-a spurcat hainele. El era deshidratat, suferea din cauza scãderii temperaturii corpului (hipotermie) şi nu mâncase nimic de trei zile, în ciuda tentativei de a mânca o bucãţicã din carnea castorului, care îi servea drept pernã. Stomacul sãu a respins carnea crudã. În acea dimineaţã el a ajuns la o concluzie: viitorul era sumbru. Cred cã mai pot rezista încã o zi şi o noapte, poate încã o jumãtate de zi... dar asta este totul. Cineva ar trebui acum sã fi plecat în cãutarea mea, este sigur. Vântul începea sã se mai linişteascã şi se mai încãlzise puţin. Am încercat sã adun cât mai multã apã cu ajutorul sistemului meu de benzi de hârtie. Îmi reaşez perna şi apoi încep sã mai fluier odatã. Cauzã pierdutã: nu era nici un suflet în zonã care sã mã poatã auzi. Îmi scot ochelarii, îi pun în faţa mea şi-mi odihnesc capul. La un moment dat îmi ridic repede capul, surprins de ceva. În reflectarea ochelarilor mei apare o siluetã, în picioare, pe deal. Am halucinaţii? Nimeni nu a zis nimic, nu am auzit nimic. Dar puteam fi sigur cã era cineva acolo, în partea mea stângã. Am întins mâinile spre ochelari, încã nesigur de ceea ce vãd. Omul a început sã-mi vorbeascã. Imposibil sã-mi amintesc exact cuvintele sale, dar era ceva ca: «Sunteţi în viaţã?» Şi am rãspuns: «Da, s-ar putea spune. Puteţi sã ridicaţi de pe mine acest motor?» Era ora 14:00. Lunga încercare în singurãtate a lui Ken a durat patru zile şi trei nopţi. şi s-a terminat brusc, aşa cum a început. La intrarea sa în spitalul din Lethbridge, Ken suferea de hipotermie, deshidratare, degerãturi la ambele gambe şi leziuni ale nervilor la mâini şi la gamba stângã. Gambele sale au fost strivite şi lipsite de circulaţia sângelui, dar lucru interesant, ele nu au fost fracturate. Ironic, gamba sa dreaptã a fost mai afectatã, în comparaţie cu cea stângã. Rãnile au fost foarte infectate. Ar fi trebuit sã îi fie amputate ambele picioare, unul sub genunchi şi celãlalt deasupra, dacã infecţia ar mai fi continuat sã urce. Ken a stat douã luni în spital pentru vindecare, timp in care i sa pus şi o protezã.

Astãzi, Ken Hildebrand nu şi-a recãpãtat forţele pe deplin. Dar marea sa aventurã nu-l împiedicã sã rãspundã apelurilor din marele spaţiu, de a se urca pe VTT-ul sãu şi de a merge sã-şi recupereze, vânatul prins în capcane.

sursa: revista online "Împreună"

Copacul de probleme

2010-11-05T13:33:00.003+02:00

Un tâmplar pe care l-am angajat să mă ajute la reparaţia unui grajd vechi tocmai terminase prima zi de muncă grea. Fierăstrăul electric s-a stricat şi l-a făcut să piardă o oră de muncă şi când sa plece acasă camionul lui vechi nu a mai vrut să pornească. I-am propus să-l conduc acasă şi pe drum a fost foarte tăcut. Dar, de îndată ce-am ajuns, mă invită să-i cunosc familia. Când ne îndreptam către uşă, a privit pentru un moment un mic copăcel din faţa casei, atingându-i vârfurile ramurilor cu ambele mâini.

Când s-a deschis uşa, s-a petrecut o transformare uimitoare. Faţa lui morocănoasă era plină de zâmbete. Şi-a îmbrăţişat copiii, şi-a sărutat soţia şi mi i-a prezentat zâmbind . După aceea m-a condus până la maşină.Când am trecut pe lângă copăcel, din curiozitate, l-am întrebat de ce a atins ramurile înainte de a intra în casă.
"Oh, este copacul meu de probleme", răspunse.“Ştiu că nu pot evita problemele la muncă, dar un lucru e sigur: ele nu sunt pentru acasă, nu trebuie să o preocupe pe soţia mea şi nici pe copii problemele mele de la muncă. Aşa că pur şi simplu le atârn în copac în fiecare seară când ajung acasă şi le reiau dimineaţa când plec iar la muncă.Ştii ce-i interesant, spuse surâzând, că dimineaţa nu mai sunt atât de multe şi nici atât de complicate cum îmi amintesc că le-am lăsat în copac, cu o seară înainte.”

Perlele

2010-11-05T12:18:00.004+02:00

de: H. Agudelo

Jenny era o fetiţă frumoasă de 5 ani, cu ochi strălucitori. Într-o zi, în timp ce era într-un magazin cu mama ei, a văzut un colier de perle false care costă 2,5 dolari. Cât de mult şi-l dorea! A întrebat-o pe mama ei dacă i-l cumpăra şi ea i-a răspuns: "Facem o înţelegere, eu îţi cumpăr colierul şi când ajungem acasă, facem o listă de lucruri pe care le-ai putea face tu ca să-l poţi plăti, bine?". Jenny a fost de acord şi mama ei i-a cumpărat colierul.

Jenny se străduia în fiecare zi să facă toate treburile pentru a putea plăti. În scurt timp, şi-a plătit datoria. Jenny îşi iubea perlele! Le purta pretutindeni: la grădiniţă, când dormea şi când ieşea cu mama ei.

Jenny avea un tată care o iubea foarte mult. Când mergea la culcare, el se ridică din fotoliul său favorit ca să-i citească povestea preferată. Într-o noapte, după ce i-a citit povestea i-a zis: "Jenny, tu mă iubeşti?" "Oh, da, tata". "Atunci dăruieşte-mi mie perlele tale", i-a cerut el. "Oh, tată, nu perlele i-a zis Jenny. Dar ţi-o dau pe Rosita, păpuşa mea preferată. Mai ştii care? Mi-ai făcut-o cadou anul trecut de ziua mea. Ţi-o dau cu lucruşoarele ei cu tot. E bine tată?" "Oh, nu fetiţa mea, lasa, nu contează" şi sărutând-o pe obraji, i-a zis: "Noapte bună micuţo!".

O săptămână mai târziu, tatăl o întreabă din nou, după ce îi citeşte povestea: "Jenny, mă iubeşti?". "Oh, da tată, şti cât de mult te iubesc!" i-a răspuns ea. "Atunci da-mi mie perlele tale". "Oh, tată, nu perlele; dar ţi-l dau pe Lazos, calul meu de jucărie. Este preferatul meu, părul lui e atât de moale şi poţi să te joci cu el şi să-i faci codiţe". "Oh, nu, fetiţo, lasă" şi i-a zis la ureche: "Somn uşor!"

După câteva zile, când tatăl întră în dormitor să-i citească povestea, Jenny stătea pe pat şi cu tremur în voce i-a zis: "Ia, tată" şi i-a intis mâna. A deschis palma: în ea se afla preţiosul colier. Tatăl, cu o mână a luat colierul de plastic şi cu cealaltă a scos din buzunar o cutiuţă de catifea albastră. În cutiuţa erau superbe perle adevărate. Le păstrase acolo, aşteptând că Jenny să renunţe la acel lucru ieftin ca să-i poată oferi unul de valoare.

Aşa e şi cu tatăl nostru ceresc. El aşteaptă ca noi să renunţăm la lucrurile fără valoare din viaţa noastră pentru că El să ne dea comori nepreţuite. Nu e bun Dumnezeu? Asta mă face să mă gândesc la lucrurile de care mă agăţ şi la care nu-mi vine să renunţ şi mă întreb: oare ce vrea Dumnezeu să-mi ofere în locul lor?

Trei cuvinte

2010-11-05T11:08:00.007+02:00

Era odată un tânăr şi ambiţios cavaler care era cunoscut pentru viaţa sa dezordonată. Un tovarăş inimos încerca să-l facă să se gândească la riscurile pe care şi le asumă înfăţişându-se în faţa Domnului, la ultima judecată, cu sufletul îngreunat de păcate.
"Nu mi-e deloc frică", răspunse dispreţuitor cavalerul."Ştiu că Dumnezeu este bun şi milostiv. Înainte de a muri voi rosti trei cuvinte prin care mântuirea veşnică îmi va fi asigurată. Voi spune: "Isuse, ai milă, iartă-mă."Tovarăşul său clătină din cap, iar cavalerul îşi continuă viaţa depravată.
Într-o seară, pe o furtună grozavă, tânărul nostru călărea cu repeziciune pe malurile unui fluviu umflat de ape, nevrând să întârzie la o petrecere. La un trăsnet, calul se sperie şi-l aruncă din şa tocmai în valurile învolburate ale fluviului. Ultimele trei cuvinte ale cavalerului înainte de-a muri fură: "Crăpa, mârţoagă nenorocită!"

Proverbe 28:13 Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lăsă de ele, capătă îndurare.

Romani 6:4 Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru că, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.

Un învingător în scaun cu rotile

2010-10-26T13:28:00.007+03:00

Iulian Crăciun, 32 de ani, este ţintuit într-un căruţ, dar dă statului, prin firma sa, de cinci ori mai mulţi bani pe taxe şi impozite decât primeşte ca asistat social. Tânărul cu severe probleme locomotorii şi-a făcut propria firmă de IT şi lucrează în prezent pentru o companie de „vânători de capete“.

Iulian Crăciun este un omuleţ de 40 de kilograme, înghesuit într-un cărucior cu rotile, care nu se poate apleca să ridice ceva de jos şi nici să strângă mâna cuiva decât cu o mişcare frânată din cot. Asta la prima vedere. La a doua, îi observi ochii vioi şi degetele nervoase, care croşetează abil felurite lumi pe tastatura calculatorului. Apoi îi asculţi povestea.

S-a născut cu o boală din acelea rare şi cu nume lungi - amiotrofie spinală musculară de tip 3 -, care i-a paralizat muşchii trupului şi l-a aşezat într-un scaun rulant pe viaţă. Viaţă care i-a mai dat, pe lângă scaunul rulant, şi o familie iubitoare, o grămadă de încercări şi câţiva camarazi. Prima încercare a fost când ai lui l-au dat la o şcoală din Ploieşti în clasa I şi învăţătoarea l-a respins. Au încercat şi la altă clasă şi au nimerit la tovarăşa Olguţa Cristescu. Era prin anii '80, când nu se vorbea de „integrarea socială a persoanelor cu dizabilităţi", însă tovarăşa a făcut o vrajă astfel încât colegii lui Iulian l-au adoptat imediat, fără ca el să se simtă defavorizat.

Acei colegi şi alţii din liceu - Răzvan Rotaru, Gabriel Poenaru (Poe), George (Johnny) Mihalache şi Sorin Ana - l‑au urmărit pe Iulian până la terminarea facultăţii şi îl mai urmăresc şi astăzi, din spatele căruţului cu rotile. Îl îmbracă, îl duc la toaletă, îl transportă unde le zice el, apoi îl aduc acasă şi se adună în jurul lui, al lui „Moşu", cum îi zic ei, şi fac planuri cu lumea.

Clasa a zecea, o încercare. Tatăl său tocmai se opera la coloană, când mama lui, de emoţie, a făcut un accident cerebral şi a paralizat. Şi-a sunat iar colegii, care au sărit din nou. Cei de la liceu îl duceau la ore, „foştii" de la generală veneau după-amiaza şi îl ajutau acasă.

Facultatea, Silicon Valley

Iulian şi-a descoperit de mic un nărav: era prea curios. La şase ani a desfăcut bucăţele casetofonul abia primit de fratele său Olimpiu, mai mare cu zece ani, pentru că „voia să vadă cum e înăuntru" şi l-a făcut înapoi la loc. În liceu se dibăcise chiar binişor în electronică.

Repara telefoane, amplificatoare şi diverse aparate. În studenţie ajunsese să facă orice, „acolo era un fel de Silicon Valley, învăţai să te descurci, reparam telefoane, făceam cartele false de telefon şi strângeam relaţiile sociale", îşi aminteşte fostul student la Electronică.

A vrut neapărat să fie student în Capitală şi să stea în cămin. „Ştiam că la cămin îmi va fi mai greu, dar asta era şi ideea", povesteşte el. Aşa că au ajuns să stea patru bărbaţi din provincie într-o cameră din complexul Leu: el, taică-său, abia pensionat din Combinatul Petrochimic Brazi, şi doi colegi din Ploieşti, aceiaşi prieteni cărăuşi. Câteodată îl urcau şi câte trei etaje pe scări, până la vreun laborator, căci lifturile de la Electronică nu mergeau.

Primul site, prima firmă

În primul an şi-a luat primul calculator. La început doar pentru jocuri. „Până a intrat frate-meu peste mine şi mi-a zis: «Pune mâna şi învaţă calculator, lasă jocurile, ăştilalţi pot căra banane, tu însă trebuie să înveţi, că nu poţi face ce-ar putea face ei", povesteşte Iulian.

Primul său contract a venit de la un tip care lucra la Dunărea Leasing. „M-a întrebat dacă ştiu să fac un site şi l-am făcut: www.dunarea-leasing.ro. Acum nu mai există, dacă l-aş vedea, m‑ar apuca râsul". Iulian Crăciun a plusat şi şi-a făcut o firmă. La început, plătea chirie pentru sediu, îşi plăteau telefoanele şi îşi scotea salariile.

Spre sfârşitul studenţiei, a venit rândul unei alte încercări: tatăl său a murit brusc, dintr-o răceală făcută pe fondul unei hepatite. S-a stins în câteva zile, lăsând un pat liber în camera din Leu. „Atunci a trebuit să fiu tare, că maică-mea şi frate-meu erau dărâmaţi, spune Iulian. Însă colegii iar m‑au ajutat".

Uşor-uşor, calculatorul i-a adus joburi şi contracte. A făcut primul sistem de rezervări online de bilete din România la agenţia de turism „Romantic Travel". Apoi, un site de maşini second-hand pentru Automobile Bavaria. Pe urmă, o galerie de imagini pentru Clubul Steaua. A mai colaborat şi pentru Romtelecom. „Nu cred că sunt cel mai meseriaş programator şi administrator de servere, dar cred că sunt peste medie", se descrie el.

Alţii l-au simţit însă că e mai bun. În 2007, recruterul şi omul de afaceri George Butunoiu i-a făcut o ofertă care nu doar că îi dubla veniturile, dar îl şi provoca într‑un domeniu nou: i-a propus să îi administreze reţeaua şi baza de date de la firma sa de „head-hunting" (n.r., firmă de recrutare).

Familia lui „Moşu" Crăciun

În paralel a continuat să administreze şi alte reţele şi acum a ajuns în stadiul în care, cu firma sa, plăteşte taxe şi impozite, în medie, pe lună şi de cinci ori mai mult decât primeşte ca asistat social. Dă la buget între 1.500 şi 3.000 de lei pe lună, iar statul îi dă o pensie de 200 de lei şi un salariu pentru însoţitorul său de alţi 400. El i-a suplimentat, însă, însoţitorului banii.

Ultimii trei ani, cei mai fructuoşi de până acum, i‑au adus lui Iulian Crăciun şi o familie. La „Romantic Travel" o cunoscuse pe Ema, o fată de vârsta lui, agent de turism. Frumoasă, fără dizabilităţi şi fără prejudecăţi. „Fiecare era implicat atunci în altă relaţie, ne povesteam toate năzbâtiile şi pur şi simplu s-a întâmplat să ne apropiem", povesteşte Iulian. În 2007 s-au căsătorit. Au fost părinţii ei împotriva căsătoriei? „Da, atunci da. Acum totul e ok". Ieri, 25 octombrie, s-a născut Iris - Natalia, o fetiţă de 2,400 kilograme, fiica lui Iulian şi a Emei Crăciun.

„Strâng bani pentru ziua când mă voi trata"

Ema şi Iulian Crăciun, împreună cu Iris-Natalia, născută ieri Foto: Marian Iliescu

Iulian Crăciun are propria filosofie de viaţă. Crede în ce a auzit de la Eric Weiner, la conferinţa Tedx Bucureşti: oamenii care aşteaptă foarte mult de la alţii sau din exteriorul lor să li se întâmple ceva, cum ar fi să câştige la Loto, să li se mărească salariile sau să devină milionari, sunt nefericiţi. "Sunt mai fericiţi ceilalţi, care îşi fixează ţinte realizabile prin forţele proprii". Nu înţelege, de aceea, de ce tinerii nu se autoevaluează obiectiv atunci când îşi caută de lucru. "Mi se pare aberant când studenţii caută joburi judecând după nevoile lor, de exemplu, am nevoie de un salariu de 500 de euro, şi nu după ceea ce ştiu să facă. În studenţie înveţi, lucrezi voluntar, eu aşa am făcut, numai ca să capăt experienţă".

Sfaturi pentru statul român

Tânărul crede că toate persoanele cu dizabilităţi ar trebui să-şi schimbe mentalitatea de asistaţi. „Le-aş spune: pune mâna şi învaţă ceva foarte bine şi fii consecvent. Uşi în nas mi s-au închis şi mie, mi se spunea că postul deja s-a dat numai când mă vedeau şi nici nu apucau să vadă ce pot să fac. Oamenii duc, în general, lipsă de mobilizare. Ştiu, chestia aia cu «puterea ta» pare desuetă, dar până la urmă ceea ce te va diferenţia de celălalt va fi că tu faci două piuliţe în timp ce el face doar una".

Despre stat, managerul IT crede că acesta ar trebui să facă mai multe în accesabilizarea educaţiei pentru persoanele cu dizabilităţi şi în pregătirea lor profesională: „E şi în folosul statului că eu produc bani şi plătesc taxe, e un avantaj şi pentru el că ce îi dau eu depăşeşte cu mult valoarea pensiei. Dintr-un consumator, am devenit un producător. Să ne ajute atunci mai mult să învăţăm! Persoanele cu dizabilităţi ar trebui să poată merge la şcoală de mici, să înveţe, să se pregătească. Un om în scaun rulant nu are scaun rulant şi la cap, să nu-i poată fugi mintea. Dacă aceste lucruri privind educaţia se rezolvă, devine mult mai uşoară integrarea". Ca o a doua măsură, Iulian crede că statul ar trebui să îi scutească pe cei cu handicap de anumite taxe şi impozite dacă aceştia îşi fac firme.

„Existăm şi putem munci!"

Ce crede el despre integrare: „Prin persoană cu dizabilităţi, «handicapat» cum auzi pe stradă, lumea înţelege cel mult un om căruia îi sunt daţi bani ca să trăiască, dacă nu cumva înţelege că este vorba de cerşetorul de la semafor. Or, ăsta este cel mai mare neadevăr împotriva căruia eu lupt. Oameni buni, deschideţi ochii, existăm şi putem învăţa, munci, plăti taxe!".

Cât priveşte boala sa, amiotrofie spinală musculară de tip 3, Iulian a citit şi ştie că în ultima vreme s-au făcut progrese în cercetarea medicală. Ştie că are nişte enzime cam leneşe, care îi blochează semnalul către muşchi şi că cercetătorii lucrează ca să le scoată din lentoare. Boala i-a fixat şi ţinta: „Acum 10 ani primeam pe e‑mail o ştire la câteva luni despre această boală. Acum primesc câte trei în fiecare săptămână. Sunt ferm convins că boala asta va dispărea în 40 de ani. Dacă vreau să mă ajut pe mine, pragmatic vorbind, trebuie să câştig cât mai bine, ca să pot să-mi permit tratamentul

când o să apară".

Despre Fundaţia Motivation

Iulian este urmărit de Fundaţia Motivation, împreună cu Active Watch -Agenţia de Monitorizare a Presei, în vederea Galei Persoanelor cu Dizabilităţi, eveniment care va avea loc în noiembrie şi la care va fi premiat cel mai bun dintre cei care se ocupă de integrarea persoanelor cu dizabilităţi. În acest proiect tânărul i-a ajutat pe partea de IT, adică le-a făcut site-ul campaniei, incluziune.activewatch.ro. "Această Gală a Persoanelor cu Dizabilităţi vrea să arate că există oameni care dau dovadă de un curaj şi o forţă extraordinare. Ei trebuie să fie văzuţi şi ascultaţi, astfel încât să le dea şi altora încredere în ceea ce pot face, acesta fiind unul dintre cele mai importante mesaje ale campaniei, alături de cel de încurajare a angajatorilor, să aibă încredere în persoanele cu dizabilităţi şi să le angajeze", crede Iulian Crăciun.

articol preluat: adevarul.ro
Iulian Crăciun...

Dacă e menit să fie, va fi!

2010-10-02T16:25:00.002+03:00

de:Toby Alexander

Într-o zi friguroasă, pe când mergeam acasă, m-am împiedicat de un portofel pe care cineva l-a pierdut pe stradă. L-am luat şi m-am uitat înăuntru pentru a găsi o identificare ca să-l pot suna pe proprietar. Dar portofelul conţinea doar 3 dolari şi o scrisoare mototolită care arata de parcă era acolo de ani întregi.

Plicul era uzat şi singurul lucru care era citeţ pe el era adresa expeditorului. Am început să deschid scrisoarea, sperând să găsesc un indiciu. Apoi am văzut data limită - 1924. Scrisoarea fusese scrisă cu aproape 60 de ani în urmă.

Era scrisă într-un stil frumos feminin pe o hârtie presărată cu pudră albastră şi având o mică floare în colţul stâng. Era o scrisoare de dragoste care spunea destinatarului, al cărui nume părea a fi Michael, că nu-l mai putea vedea pentru că mama ei i-a interzis asta. Chiar şi aşa, ea a scris că îl va iubi întotdeauna. Era semnată Hannah.

Era o scrisoare frumoasă, dar în nici un fel nu putea fi identificat proprietarul ei cu excepţia numelui Michael. Poate că dacă voi suna la informaţii, operatorul ar putea găsi un număr de telefon listat pentru adresa de pe plic.

"Operatorule" , încep eu, "aceasta e o cerere neobişnuită. Încerc să găsesc proprietarul unui portofel pe care l-am găsit. Se poate cumva să-mi spuneţi dacă este un nr.de tel.pentru o adresă care era pe un plic din portofel?"

Mi-a sugerat să vorbesc cu şeful ei, care a ezitat un moment apoi a spus: "Ei bine, există un telefon listat la această adresă, dar nu vă pot da nr." A spus, din curtoazie, că vă suna la acel nr., va explica povestea mea lor şi îi va întreba dacă vor ca ea să ne pună în legătură. Am aşteptat câteva minute şi apoi s-a întors pe fir : "Am o persoană care va vorbi cu d-voastra"

Am întrebat femeia de la celălalt capăt al firului dacă cunoaşte pe cineva cu numele Hannah. A suspinat: "Oh! Am cumpărat casa asta de la o familie care avea o fiică pe nume Hannah. Dar asta era acum 30 de ani."

"Ştiţi unde ar putea fi localizată acea familie acum?", am întrebat eu."Îmi amintesc că Hannah a trebuit s-o pună pe mama ei într-un azil de bătrâni în urmă cu câţiva ani" a spus femeia. "Poate că dacă iei legătura cu cei de la azil o să fie în stare să o găsească pe fiica ei".

Mi-a dat numele azilului de bătrâni şi am sunat la ei. Mi-au spus că bătrâna doamnă a murit în urmă cu câţiva ani, dar aveau un nr.de tel.unde credeau că ar putea locui fiica ei. Le-am mulţumit şi am sunat apoi acolo. Femeia care a răspuns mi-a explicat că Hannah însăşi locuia acum într-un azil de bătrâni.

Toată chestia asta era stupidă, m-am gândit eu. De ce făceam atâta tam-tam în legătură cu găsirea proprietarului unui portofel care avea numai 3 dolari şi o scrisoare care era veche de aproape 60 de ani?

Totuşi, am sunat la azilul de bătrâni în care Hannah se presupunea că trăia şi omul care a răspuns la ţel.mi-a spus: "Da, Hannah sta la noi."

Chiar dacă era deja 10 noaptea, am întrebat dacă aş putea veni s-o văd. "Ei bine," a spus el ezitând, "dacă vrei să-ţi încerci norocul, ea ar putea fi acum în camera de zi, uitându-se la televizor"

I-am mulţumit şi am condus cu maşina până la azilul de bătrâni. Infirmieră de noapte şi un paznic m-au întâmpinat la uşă. Am urcat până la etajul 3 al unei clădiri mari. În camera de zi, infirmieră mi-a prezentat-o pe Hannah.

Era o bătrână drăguţă cu părul argintiu, cu un zâmbet călduros pe buze şi cu o sclipire vie în ochi. I-am povestit despre găsirea portofelului şi i-am arătat scrisoarea. În momentul în care a văzut plicul cu pudră albastră cu acea mică floare în colţul stâng, a respirat adânc şi a spus: "Tinere, această scrisoare a fost ultimul meu contact pe care l-am mai avut cu Michael."

A privit într-o parte pentru un moment adâncită în gânduri şi apoi a spus încet: "L-am iubit foarte mult. Dar aveam numai 16 ani atunci şi mama credea că sunt prea tânără. Oh, era aşa de frumos! Semăna cu Sean Connery, actorul."

"Da" a continuat ea, "Michael Goldstein era o persoană minunată. Dacă îl găseşti, spune-i că mă gândesc la el adesea şi," a ezitat un moment, aproape muşcându-şi buza, "spune-i că încă îl iubesc. Ştii..." a spus zâmbind în timp ce lacrimi au început să-i apară în ochi, "Nu m-am căsătorit niciodată, cred că nimeni nu se poate compara cu Michael."

I-am mulţumit lui Hannah şi i-am spus "La revedere!". Am luat liftul până la parter şi în timp ce stăteam lângă uşă, gardianul de acolo a întrebat: "A fost în stare bătrână doamnă să te ajute?" I-am spus că mi-a dat un indiciu. "Cel puţin am numele întreg al persoanei. Dar cred că o să renunţ pentru o vreme. Am pierdut aproape toată ziua încercând să-l găsesc pe proprietarul acestui portofel."

Am scos portofelul, care era un simplu etui maro din piele cu un şnur roşu pe margine. Când l-a văzut paznicul, a spus: "Hei, aşteaptă un minut! Acesta este portofelul domnului Goldstein. L-aş recunoaşte oriunde cu acel şnur roşu pe dreapta. Mereu îşi pierde acel portofel, L-am găsit pe hol cred că de cel puţin trei ori."

"Cine este domnul Goldstein?", am întrebat în timp ce mâna a început să-mi tremure. "Este unul din bătrânii de la etajul 8. Acesta este cu siguranţă portofelul lui Mike Goldstein. Trebuie să-l fi pierdut într-una din plimbările sale." I-am mulţumit paznicului şi am alergat repede înapoi la biroul infirmierei. I-am povestit ce a spus paznicul. Ne-am întors la lift şi am urcat în el. M-am rugat ca domnul Goldstein să fie treaz.

La etajul 8, infirmieră de acolo a spus: "Cred că încă este în camera de zi. Îi place să citească noaptea. E un bătrân cumsecade." Am mers înspre singură cameră care avea lumina aprinsă şi acolo era un bărbat citind o carte. Infirmiera a mers la el şi l-a întrebat dacă şi-a pierdut portofelul. Domnul Goldstein a privit în sus surprins, şi-a pus mâna în buzunar şi a exclamat: "Oh! Îmi lipseşte!"

"Acest domn drăguţ a găsit un portofel şi ne întrebam dacă ar putea fi al dumneavoastră? " I-am înmânat domnului Goldstein portofelul şi în momentul când l-a văzut, a zâmbit uşurat şi a spus: "Da, acesta e! Trebuie să-mi fi căzut din buzunar în după-amiaza asta. Vreau să-ţi dau o recompensă."

"Nu, mulţumesc!", i-am răspuns. "Dar trebuie să vă spun ceva. Am citit scrisoarea în speranţa că voi afla cui aparţine portofelul." Zâmbetul de pe faţa lui a dispărut subit. "Ai citit acea scrisoare?"

"Nu numai că am citit-o, dar şi cred că ştiu unde este Hannah." A devenit dintr-o dată palid la faţă. "Hannah? Ştii unde e? Cum este? E la fel de frumoasă cum era? Te rog, te rog, spune-mi!" a implorat el.

"E bine ... la fel de frumoasă ca atunci când aţi cunoscut-o" i-am raspus eu încet. Bătrânul a zâmbit cu prevedere şi a întrebat: "Poţi să-mi spui unde este? Vreau s-o sun mâine ." Mi-a apucat mâna şi a continuat: "Ştii ceva, domnule? Eram atât de îndrăgostit de acea fată ca atunci când a venit scrisoarea, viaţa mea practic s-a sfârşit. Nu m-am căsătorit niciodată. Cred că o voi iubi pentru totdeauna."

"Domnule Goldstein" i-am spus, "Veniţi cu mine!"

Am coborât cu liftul până la etajul 3. Coridoarele erau întunecate şi numai una sau două lămpi mici de noapte ne luminau calea înspre camera de zi unde Hannah stătea singură uitându-se la televizor. Infirmieră s-a îndreptat înspre ea. "Hannah," a vorbit ea uşor, arătând către Michael, "uite cine aştepta cu mine în uşă. Cunoşti acest bărbat?"

Şi-a aranjat ochelarii, s-a uitat o clipă, dar n-a scos o vorbă. Michael a vorbit încet, aproape în şoaptă, "Hannah, sunt Michael. Îţi aminteşti de mine?"

A suspinat: "Michael! Nu cred! Michael! Tu eşti! Michael al meu!" A mers încet către ea şi s-au îmbrăţişat. Infirmieră şi eu am plecat cu lacrimi curgând pe fetele noastre.

"Vedeţi", am spus. "Vedeţi cum lucrează bunul Dumnezeu? Dacă este menit să fie, va fi."

Trei săptămâni mai târziu am primit la birou un telefon de la azilul de bătrâni. "Poţi să porneşti la drum duminică să participi la o nuntă? Michael şi Hannah se vor căsători!"

A fost o nuntă frumoasă cu toţi oamenii de la azilul de bătrâni îmbrăcaţi elegant, ca să ia parte la petrecere. Hannah a purtat o rochie bej deschis şi arată minunat. Michael purta un costum albastru închis şi stătea drept. M-au făcut cavalerul lor de onoare. Spitalul le-a dat propria lor cameră şi dacă vei vrea vreodată să vezi o mireasă bătrână de 76 de ani şi un mire bătrân de 79 de ani comportându-se că doi adolescenţi, trebuie să vezi acest cuplu.

Un final perfect pentru o poveste de dragoste care a durat aproape 60 de ani.

Nisip şi piatră

2010-09-15T11:17:00.000+03:00

Doi prieteni mergeau împreună prin deşert.

La un moment dat s-au certat, şi unul dintre ei i-a spus vorbe grele celuilalt şi l-a lovit.

Acesta din urmă, îndurerat, fără cuvinte, a scris pe nisip:

” Astăzi, cel mai bun prieten m-a jignit şi m-a lovit.”

Au continuat să meargă şi au ajuns la o oază, în lacul căreia au decis să se răcorească

Cel care fusese pălmuit a fost cât pe ce să se înece, dar prietenul său l-a scos la mal.

După ce şi-a revenit, cel salvat a scris pe o piatră:

” Astăzi, prietenul meu cel mai bun a fost lângă mine când am avut nevoie de el.”

Celălalt l-a întrebat:

- Când te-am lovit ai scris pe nisip, iar acum ai scris pe o piatră. De ce?

Acesta i-a răspuns:

- Când sunt rănit scriu pe nisip pentru că vânturile să şteargă amintirea suferinţei. Dar când cineva îmi face un bine sap această amintire în piatră, pentru că ea să dăinuie, neştearsă...

Lasă vânturile să împrăştie chiar acum în depărtări suferinţele tale trecute, ca şi când ar fi fost scrise pe nisip... Şi cum ar fi să începi să-ţi sapi în piatră bucuriile ori de câte ori îţi ating sufletul, pentru ca să te poţi întoarce la ele atunci când ai nevoie?

Farmacistul

2010-09-13T19:11:00.005+03:00

Într-un orăşel trăia odată un farmacist care nu credea în Dumnezeu. Oamenii nu i-ar fi călcat pragul după medicamente, dar cum în apropiere nu se mai găsea nici o farmacie, erau siliţi să recurgă la serviciile necredinciosului.

Peste drum de farmacie se adunau credincioşii. Un tânăr predicator le vorbea cu voce tare, ca să-l atragă la adunarea lor şi pe necredinciosul farmacist. Tânărul dorea nespus ca acesta să audă cuvântul îmbucurător al Evangheliei despre mântuirea omului prin Isus Cristos şi despre marea Lui dragoste pentru cei păcătoşi.

Necredinciosul înţelegea că oamenii se adunau în dreptul farmaciei sale pentru a-l face să primească şi el credinţa în Cristos şi turba de mânie, ori de câte ori auzea cântările evanghelice.

Odată farmacistul îşi pierdu răbdarea şi se năpusti asupra lor cu vorbe de ocară, ameninţându-l cu pumnii pe tânărul predicator.

Predica fu astfel întreruptă şi farmacistul, mulţumit că provocase un scandal şi tulburase liniştea credincioşilor, se întoarse şi trânti uşa după dânsul. Credincioşii însă răsuflară uşuraţi şi reluară predica şi cântările…

Dar iată că o fetiţă bătu la uşa farmacistului şi-i ceru o doctorie pentru mama care zăcea bolnavă.

Farmacistul, căruia nu-i trecuse încă mânia, se răsti la ea: “Ce aşa târziu? Nu puteai veni mai devreme? Farmacia se închide la ora asta!!” “N-am putut mai devreme, răspunse fetiţa, – pentru că doctorul a venit abia acum şi m-a trimis cu reţeta asta. Mi-a spus să-i aduc îndată doctoria, altfel moare mama”.

Fierbând de mânie şi cu gândul în altă parte, farmacistul luă de pe rafturi mai multe flacoane şi se apucă să prepare mixtura pentru mama fetiţei. Din greşeală însă el turnă în sticluţă şi câteva picături de otravă. Fetiţa plecă îndată, bucuroasă să scape cât mai curând de farmacia lui nesuferită.

Punând la loc flacoanele, farmacistul îşi înţelese pe dată greşeala, văzând eticheta flaconaşului cu otravă… El rămase încremenit – în locul medicamentului prescris, îi dăduse fetiţei otravă!.. Fără să-şi dea seama, turnase câteva picături în sticluţa pe care fetiţa o ducea acum acasă. Farmacistul se repezi în stradă, încercând să o ajungă din urmă, dar fetiţa dispăruse demult după colţ. Înspăimântat de moarte, era cât pe ce să se roage lui Dumnezeu, dar îşi aduse aminte că nu crede în existenţa Lui. Cum ar fi putut buzele lui să rostească o vorbă de rugă, când abia mai adineauri îşi bătuse joc de nişte credincioşi?

În culmea desperării, uitând tot ce vorbise şi crezuse până atunci despre Dumnezeu, ‘farmacistul căzu în genunchi şi începu să se roage fierbinte: “Doamne, dacă exişti cu adevărat, fă ca fetiţa să se întoarcă la mine!”

El se ridică şi porni spre casă. Nu apucă însă bine să închidă uşa după dânsul, că auzi deodată o bătaie uşoară şi vocea sfioasă a fetiţei: “Dragă nene farmacist, nu te supăra, dar mă grăbeam aşa de tare, că nu mă uitam pe unde calc. Am căzut şi… am spart sticluţa cu doctoria! Nu s-ar putea să-mi dai alta? Doctorul mi-a spus că mama nu scapă cu viaţă, dacă n-o ia chiar astăzi!..”

Farmacistul mângâie fetiţa, fără să-i răspundă, şi-i pregăti o nouă doctorie.

Fetiţa plecă şi farmacistul Ii mulţumi lui Dumnezeu că l-a ferit să devină ucigaş. Amintindu-şi de credincioşii adunaţi în faţa farmaciei, el alergă într-acolo. Credincioşii care se pregăteau să se împrăştie pe la casele lor, crezură că vine iarăşi cu intenţii agresive. El însă le povesti minunea ce se petrecuse cu dânsul chiar mai adineauri. Acum farmacistul nu se mai îndoia de existenţa lui Dumnezeu, care se interesează de soarta omului şi-i ascultă păsul. El adăugă că doreşte să se creştineze şi credincioşii îl primiră cu dragă inimă în comunitatea lor.

Lista de cumpărături

2010-09-13T18:15:00.002+03:00

Louise Redden, o femeie îmbrăcată sărăcăcios, cu o privire de om învins, a intrat într-o zi într-o băcănie. S-a apropiat de stăpânul magazinului într-un mod foarte umil şi l-a întrebat dacă nu ar putea să-i dea şi ei pe datorie câteva alimente.

I-a explicat cu glas uşor ca soţul ei era foarte bolnav şi că nu putea munci, şi că aveau şi şapte copii, care trebuiau hrăniţi.

John Longhouse, băcanul, a privit-o de sus şi i-a cerut să părăsească imediat magazinul său.

Având însă în gând nevoile familiei sale, femeia i-a mai spus: Vă rog, domnule, o să vă aduc banii înapoi de îndată ce voi putea.

John însă îi spuse că nu-i poate da pe datorie, pentru că nu are credit deschis la magazinul său.

Lângă tejghea se mai afla încă un client, care a auzit discuţia dintre cei doi. Clientul făcu câţiva paşi înainte şi îi spuse băcanului că o să acopere el costurile pentru orice are această femeie nevoie pentru familia sa.

Băcanul răspunse parcă în silă: Ai o listă cu cumpărăturile de care ai nevoie?

Louise a răspuns: Da, domnule.

O.K, spuse băcanul, atunci pune-o pe cântar şi eu o să-ţi dau marfă de aceeaşi greutate cu lista dumitale.

Louise, ezitând o clipă, cu privirea în jos, băgă mâna în geantă şi scoase o bucăţică de hârtie pe care scrise ceva în grabă. Apoi puse cu grijă bileţelul pe cântar, cu privirea tot aplecată.

Ochii băcanului şi ai celuilalt client priveau plini de uimire cum cantarul stătea înclinat în partea cu hârtia. Băcanul, privind la cântar, s-a întors uşor către client şi îi spuse mormăind: Nu-mi vine să cred!

Clientul a zâmbit, iar băcanul a început să tot pună pe cântar alimente. Cantarul tot nu se echilibra, aşa încât acesta tot punea pe el alimente, din ce în ce mai multe, până când pe cântar nu a mai încăput nimic. Băcanul şedea privind cu dezgust. În fine, smulse bucăţică de hârtie de pe cântar, şi o privi cu mare uimire.

Nu era vorba de o listă de cumpărături, ci era o rugăciune, care spunea aşa:

"Iubite Doamne, Tu îmi cunoşti nevoile, aşa că eu le pun în mâinile Tale."

Băcanul îi dădu femeii alimentele şi privea în continuare tăcut, înmărmurit. Louise îi mulţumi şi plecă din magazin. Celălalt client îi dădu băcanului o hârtie de 50 de dolari şi îi spuse: A meritat toţi banii! Numai Dumnezeu ştie ce greutate are o rugăciune.

Legenda celor 8 minute

2010-09-13T15:54:00.003+03:00

Legenda spune că o femeie săraca cu un copil în braţe, trecând pe lângă o peşteră a auzit o voce misterioasă care i-a spus: Intra şi ia tot ceea ce îţi doreşti, dar să nu uiţi ceea ce-i mai important. Aminteşte-ţi că după ce vei ieşi poarta se va închide pentru totdeauna. Aşa că profită de această oportunitate, dar nu uita ce-i mai important.
Femeia a intrat în peşteră şi a găsit multe bogăţii. Fascinată de aur şi bijuterii, a asezat copilul pe o stâncă şi a început să strângă de zor tot ce putea duce.Vocea misterioasă i-a vorbit din nou: “ Ai doar 8 minute!”Când au trecut cele 8 minute, femeia, încărcată cu aur şi pietre preţioase, a fugit afară din peşteră şi poarta s-a închis.Atunci şi-a amintit că a uitat copilul înăuntru, iar poarta s-a închis pentru totdeauna.Bogăţia a durat puţin, iar disperarea pentru totdeauna.
La fel se întâmplă de multe ori şi cu noi. Avem aproximativ 80 de ani pentru a trăi în această lume şi o voce ne aminteşte mereu:” Nu uita ce e cel mai important!”Şi cele mai importante sunt valorile spirituale, familia şi copii, viaţa, educaţia, bunul simţ reputaţia, dragostea, adevărul şi demnitatea de om.

În schimb câştigurile, bogăţia, plăcerile materiale ne fascinează într-atât încât uităm de ceea ce e mai important.Aşa ne risipim timpul şi dăm la o parte esenţialul: “ Bogăţia sufletului.”
Să nu uităm niciodată că viaţa în această lume trece repede şi că moartea vine când ne aşteptăm mai puţin. Iar când poarta vieţii se închide pentru noi, nu ne mai folosesc la nimic regretele.
Trăim într-o lume de probleme, neliniştiţi, şi toate numai pentru că am uitat ce e cel mai important: “Bogăţia sufletului!”

Rugăciunea broaştei

2010-08-27T12:31:00.002+03:00

de: Anthony de Mello

Într-o noapte, pe când se ruga, fratele Bruno a fost tulburat de orăcăitul unui broscoi. Încercările lui de a le ignora sunetele dizgraţioase s-au dovedit inutile, aşa că, exasperat, a sfârsit prin a striga pe fereastră:
- Tăcere! Îmi fac rugăciunile!
Fratele Bruno era un sfânt, asa că porunca lui a fost imediat ascultată. Toate creaturile vii din preajmă au tăcut, pentru ca sfântul să se poată ruga în pace.
În mintea lui Bruno a apărut însă o îndoială, care s-a părut chiar mai tulburătoare:
- Dacă Dumnezeu ascultă cu aceeaşi plăcere orăcăitul broastei ca şi psalmii tăi?
- Ce plăcere i-ar putea face lui Dumnezeu orăcăitul unei broaste? nu s-a lăsat mai prejos Bruno.
Dar vocea interioară a insistat:
- De ce crezi că a inventat Dumnezeu sunetul?
Bruno nu ştia, aşa că s-a decis să afle de ce. El a ieşit la fereastră şi a strigat:
- Cântă!
Orăcăitul broscoiului s-a auzit imediat, însotit cu veselie de toate broastele din vecinătate. Bruno a ascultat cu atenţie zgomotele şi si-a dat seama că dacă nu le mai opune rezistentă, ele nu mai sunt supărătoare, dimpotrivă, îmbogătesc tăcerea noptii.

Odată cu această descoperire, inima lui Bruno a intrat în armonie cu universul şi pentru prima oară în viată el a înţeles ce înseamnă să te rogi cu adevărat.

sursa: kudika.ro

O bijuterie valoroasă şi unică

2010-08-26T23:06:00.002+03:00

- Înţeleptule, am venit la tine pentru că mă simt atât de mic, de neînsemnat, nimeni nu dă doi bani pe mine şi simt că nu mai am forţă să fac ceva bun… Ajută-mă, învaţă-mă cum să fac să fiu mai bun? Cum să le schimb oamenilor părerea despre mine?

Fără ca măcar să se uite la el, bătrânul îi spuse:

- Îmi pare rău, băiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personală. Poate după aceea…

Apoi, după o mică pauză adăugă:

- Dacă însă m-ai putea ajuta tu pe mine, atunci poate că aş rezolva problema mea mai repede şi aş putea să mă ocup şi de tine.

- Aaa… încântat să vă ajut - bâigui tânărul cam cu jumătate de gură, simţind că iarăşi e neluat în seama şi amânat.

- Bine - încuviinţă bătrânul învăţat. Îşi scoase din degetul mic un inel şi-l întinse băietanului adăugând:

- Ia calul pe care-l găseşti afară şi du-te degrabă la târg. Trebuie să vând inelul acesta pentru că am de plătit o datorie. E nevoie însă ca tu să iei pe el cât se va putea de mulţi bani, dar ai grijă ca sub nici în ruptul capului să nu-l dai pe mai puţin de un bănuţ de aur. Pleacă şi vino cu banii cât mai repede.

Tânărul luă inelul, încălecă şi plecă. Odată ajuns în târg începu să arate inelul în stânga şi-n dreapta, doar-doar va găsi cumpărătorul potrivit. Cu toţii manifestau interes pentru mica bijuterie, până când le spunea cât cere pe ea. Doar ce apuca să le zică de bănuţul de aur unii râdeau, alţii se încruntau sau îi întorceau imediat spatele. Un moşneag i-a explicat cât de scump este un ban de aur şi că nu poate să obţină un asemenea preţ pe inel. Altcineva s-a oferit să-i dea doi bani, unul de argint si unul de cupru, dar tânărul ştia că nu poate vinde inelul pe mai puţin de un bănuţ de aur, aşa că refuză oferta. Dupa ce bătu târgul în lung şi-n lat, răpus nu atât de oboseală, cât mai ales de nereuşită, lua calul şi se întoarse la bătrânul înţelept.

Flăcăul şi-ar fi dorit să aibă el o monedă de aur pe care s-o poată da în schimbul inelului, ca să-l poatã scăpa pe învăţat de griji şi astfel, acesta să se poată ocupa şi de el. Întră cu capul plecat.

- Îmi pare rău - începu el - dar n-am reuşit să fac ceea ce mi-aţi cerut. De-abia dacă aş fi putut lua doi sau trei bănuţi de argint pe inel, dar nu cred să pot păcăli pe cineva cu privire la adevarata valoare a inelului.

- Nici nu-ţi imaginezi cât adevar au vorbele tale, tinere prieten! - spuse zâmbitor înţeleptul. Ar fi trebuit ca mai întâi să cunoaştem adevărata valoare a inelului. Încalecă şi alergă la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cât face. Spune-i că ai vrea să vinzi inelul şi întreabă-l cât ţi-ar da pentru el. Dar, oricât ţi-ar oferi, nu-l vinde. Întoarce-te cu inelul!

Flăcăul încălecă şi plecă în goană… Bijutierul examină atent micul inel, îl privi atent prin lentila prinsă cu ochiul, îl răsuci şi apoi zise:

- Spune-i învăţătorului că dacă ar vrea să-l vândă acum, nu-i pot oferi decât 58 de bani de aur pentru acest inel.

- Cuuum, 58 de bani de aur?!? - exclama năucit tânărul.

- Da, răspunse bijutierul. Ştiu că-n alte vremuri ar merita şi 70, dar dacă vrea să-l vândă degrabă, nu-i pot oferi decât 58.

Tânărul mulţumi şi se întoarse degrabă la învăţat, povestindu-i pe nerăsuflate cele întâmplate.

- Ia loc, te rog - îi spuse acesta după ce-l ascultă. Tu eşti asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasă şi unică. Şi, ca şi în cazul lui, doar un expert poate spune cât de mare este valoarea ta.

Spunând acestea, luă inelul şi şi-l puse din nou pe degetul mic.

- Cu toţii suntem asemenea lui, valoroşi şi unici, perindându-ne prin târgurile vieţii şi aşteptând ca mulţi oameni care nu se pricep să ne evalueze…

Povestea aceasta este dedicată acelora care zi de zi se străduie, lustruind cu migală, să adauge valoare bijuteriei pe care ei o reprezintă şi să realizeze valoarea pe care o au. Amintiţi-vă mereu cât de mare este valoarea voastră, chiar dacă mulţi din jur vă ignoră sau par să nu-şi dea seama cât sunteţi de preţioşi…

Poveste cu doi îngeri

2010-08-26T20:56:00.002+03:00

Doi îngeri călători s-au oprit să îşi petreacă noaptea în casa unei familii înstărite. Familia a fost rea şi a refuzat să-i lase pe îngeri să înnopteze în camera de oaspeţi. În schimb le-au oferit o cămăruţă în subsol. În timp ce îşi făceau paturile, îngerul cel bătrân a văzut o gaură în perete şi a reparat-o imediat. Când îngerul cel tânăr l-a întrebat de ce, bătrănul înger i-a răspuns: "Lucrurile nu sunt întotdeauna cum par a fi".
În noaptea următoare îngerii au ajuns să se odihnească în casa unui om foarte sărac, dar foarte ospitalier, ţăran ce locuia împreună cu soţia lui. După ce au împărţit cu ei puţina mâncare ce o aveau, ei i-au lăsat pe îngeri să doarmă în patul lor, unde se puteau odihni în voie.Când s-au trezit a doua zi îngeri i-au găsit pe ţăran şi pe soţia lui plângând. Singura lor vacă, al cărei lapte era singurul lor venit, murise pe câmp. Îngerul cel tânăr s-a înfuriat şi l-a întrebat pe cel bătrân, cum se poate întampla un asemenea lucru? "Primul om avea tot, şi totuşi l-ai ajutat", a spus el. "A doua familie avea atât de puţin, dar era în stare să împartă totul, şi tu i-ai lăsat vaca să moara"."Lucrurile nu sunt totdeauna cum par a fi", i-a răspuns îngerul cel bătrân. "Când am stat în subsol am observat că în gaura din perete era depozitat aur. De vreme ce stăpânul era obsedat de lăcomie şi era incapabil să-şi împartă bogăţia cu altcineva, am astupat zidul ca să nu o găsească". "Noaptea trecută când am dormit în patul familiei de ţărani îngerul morţii a venit dupa soţia lui. I-am dat în schimb vaca. Lucrurile nu sunt întotdeauna cum par a fi". Uneori chiar aşa se întâmplă când lucrurile nu se desfăşoară aşa cum ar trebui. Dacă ai credinţă, e nevoie doar să crezi că orice întâmplare e întotdeauna în avantajul tau. S-ar putea să nu ştii pănă foarte târziu... Unii oameni întră în viaţa noastră şi pleacă repede...Unii ne devin prieteni şi stau aproape! de noi...lăsându-şi minunatele amprente asupra inimii noastre... şi noi nu mai suntem aceeaşi pentru că ne-am făcut un prieten bun!!! Ieri a trecut. Mâine este un mister. Astăzi este un dar. De aceea se cheamă prezent! Cred că viaţa aceasta este deosebită... trăieşte şi savureză fiecare moment... Aceasta nu este o repetiţie generală! IA ACEST MIC ÎNGER ŞI ŢINE-L APROAPE DE TINE. EL ESTE ÎNGERUL TĂU PĂZITOR TRIMIS SĂ VEGHEZE ASUPRA TA. ACESTA ESTE UN ÎNGER MAI DEOSEBIT...TU

Mare este Dumnezeu

2010-08-22T22:18:00.001+03:00

În sala de aşteptare a gării dintr-un orăşel, în lumea pestriţă s-au nimerit pe bănci alăurate un domn bine, intelectual cu vază şi un boschetar amărât.

La un moment dat boschetarul scoate o biblie şi începe să citească din ea. După o vreme îcepe să exclame entuziasmat şi plin de uimire : “Mare este Dumnezeu”. Se ridică se plimbă puţin, se asează înapoi şi repetă exclamaţia de cateva ori. Iritat intelectualul îl ia la rost.

- Ce tot afirmi acolo că Dumnezeu e mare şi tare, doar nu l-a văzut nimeni şi nici nu este sigur că există.

- Domnule am citit aici că Dumnezeu a despărţit Marea Rosie şi a trecut pe poporul Său pe acolo, apoi zi şi dumneata nu e mare?

- Măi omule acelea sunt poveşti. Eu sunt om de ştiinţă şi pot să-ţi explic ce a fost acolo. Au fost făcute cercetări şi s-a constatat că acolo era un iaz mai mare iar acei oameni în călătoria lor au trecut prin coada iazului unde apa nu era nici până la genunchi. Mă înţelegi ?

- Dar cum se putea să fie aşa ? întreabă curios boschetarul.

- Păi uite aşa că s-au făcut măsurători şi adâncimea apei era ca cea din balta pe care ai văzut-o pe ogorul din spatele gării, şi care s-a format după ploaia de astă noapte. Ai înţeles acuma ?

- Da, răspunse boschetarul şi mai luminat la faţă, şi cu o bucurie îndoită începe din nou să exclame : “înseamnă că mare este Dumnezeu”

- Măi omule tu nu eşti întreg la cap ? Păi nu ţi-am explicat că nu-i nici o minune acolo deoarece apa aceea era ca o baltă ?

- Domnule… păi tocmai de aceea e mare, pentru că a reuşit să înece într-o baltă toată oştirea Egiptului împreună cu caii şi carale lor.

Psalms 96:3 Povestiţi printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui!

Psalms 107:8 O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea lui, si pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor!

Job 36:22 Dumnezeu este mare în puterea Lui; cine ar putea să înveţe pe alţii ca El?

Cele patru piersici

2010-08-20T12:24:00.001+03:00

O dată, un ţăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat dimineaţa la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuviinţă. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru în tindă şi l-a întrebat pe cel mai mare:

- Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta?

- Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Am luat, apoi, sâmburele, 1-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor.

- Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta?

- Am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă...

- Şi apoi?

- Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.

- Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom că "lacomul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă". Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună? - 1-a întrebat ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său.

- Nu ştiu.

- Cum nu ştii, da’ ce-ai făcut cu ea?

- Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!

- Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.

În sfârşit, ţăranul 1-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.

- Dar ţie ţi-a plăcut piersica?

- Nici eu nu ştiu, tătucă.

- Cum, şi tu ai vândut-o?

- Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet.

Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilaşul pe genunchi şi I-a spus:

- Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu că, indiferent ce drum vei urma vei fi un bun creştin şi asta e tot ce contează.
„Lăsaţi copiii să vină la Mine!”

sursa: e-referate.ro

Fata cu trandafir

2010-08-17T19:04:00.002+03:00

Un tânăr a împrumutat de la bibliotecă o carte de poezii. Era pe vremea când nu se descoperise internetul.

În carte a avut surpriza să găsească multe comentarii pline de sensibilitate pe marginea filelor. Pe o pagină a găsit şi numele şi adresa autorului acestor comentarii. Era o femeie.

I-a scris, a primit răspuns şi aşa s-a legat o relaţie de corespondenţă. Când tânărul i-a cerut o fotografie, femeia i-a răspuns că dacă se simte apropiat de ceea ce-i scrie, nu are nevoie să-i vadă chipul.

A venit şi vremea întâlnirii. Ca să se recunoască, el avea să ţină o carte în mână, ea un trandafir.

La locul de întâlnire, bărbatul zări o tânără foarte frumoasă, care-l privea insistent, parcă l-ar fi aşteptat. Nu avea însă nici un trandafir în mână.

La câţiva metri distanţă, o femeie în vârstă ţinea în mână acel semn de recunoaştere – trandafirul. Tânărul era dezamăgit.

Se îndreptă spre bătrână. Privirile tinerei îl urmăreau. Cu toate acestea îi spuse femeii în vârstă că el este omul cu care schimbase atâtea idei frumoase.

Femeia îi răspunse cu un aer nedumerit: "Fiule, nu te cunosc, nu ştiu ce se întâmplă aici, dar tânăra, care tocmai a trecut pe lângă tine, m-a rugat sa ţin în mână acest trandafir şi mi-a zis că, daca vei veni la mine, să-ţi spun că te aşteaptă la cofetăria din colţ."

Lumina de la capătul tunelului

2010-07-27T22:07:00.013+03:00

Un om şi câinele său au murit deodată. Ajungând în cer, au mers pe drumul pietruit cu aur...Vă amintiţi? Pelângă un gard de marmură fină. Urcând spre deal au întâlnit o poartă superbă, construită din perle, ce străluceau sub lumina soarelui.

Ajungând lângâ poartă, au văzut un om sezând în pragul ei.

-Scuzaţi-mă, i s-a adresat stăpânul câinelui, unde ne aflăm?"

-În Rai, a răspuns portarul.

-Putem primii un pahar cu apă? a întrebat stăpânul câinelui.

-Desigur, a răspuns portarul, întră şi vei primii apă răcoritoare.

-Şi prietenul meu poate întra? a întrebat vizitatorul.

-Regret, i-a răspuns portarul, nu permitem întrarea animalelor!

Omul a decis să renuţe la apă, şi-a chemat câinele şi-au plecat mai departe.

Drumul în continuare era anevoios şi plin de praf.

Tot mergând au ajuns la o poartă simplă de lemn, fără gard împrejur.

Portarul rezemat de poartă, citea dintr-o carte.

-Pardon, i s-a adresat vizitatorul, putem primii puţină apă?

-Desigur, cu plăcere, poftim întraţi a răspuns amabil portarul.

Ei au trecut poarta şi au băut apă rece din fântâna apropiată, cât au poftit.

-Multumim, puteţi şi să ne spuneţi unde ne aflăm?

-În Rai le-a răspuns portarul.

-Sunt complet derutat! şi portarul precedent, mi-a spus, că la poarta lui e întrarea în Rai, a spus vizitatorul.

-Ah, te referi la strada aurită şi poarta cu perle? Nu, acolo e Iadul.

-Şi nu vă pasă că acolo se folosesc de numele vostru? s-a mirat, stăpânul câinelui.

-Nu, i-a răspuns portarul, noi suntem bucuroşi că ei îi iau pe toţi aceia, care sunt de acord, să-şi părăsească prietenii şi să-i lase afară.

Să ţineti minte, pe veci!

Cu un prieten bun, întodeauna veţi avea, "o rază de lumină" la capătul tunelului...

Traducere în limba Română - Iosi S Avni

Accidentul de schi

2010-07-27T21:00:00.006+03:00

Michel Dufour, 1993, Allegorie pour guerir et grandir, Les Editions JCL INC, Ottawa

Jimmy făcea schi încă din copilărie. Participase chiar la competiţii de sărituri şi se clasa de obicei printre primii. Era foarte mulţumit de sine si toti prietenii îl admirau

Într-o frumoasă după amiază, era foarte fericit să facă ceea ce îi plăcea să numească schi de primăvară, dar în urma unei mişcări greşite a ieşit de pe pârtie şi s-a lovit de o stâncă.

A avut nevoie de ajutorul salvamontiştilor pentru a ajunge la poalele pârtiei şi a trebuit să fie dus la spital pentru că avea un picior rupt.

Jimmy era foarte supărat să termine sezonul în acest fel, dar îşi spunea că avea suficient timp până la toamna următoare pentru a se vindeca.

I s-a imobilizat gamba în ghips şi a fost nevoit să se deplaseze cu cârje. Toti apropiaţii săi i-au sărit în ajutor pentru a-l susţine în această experienţă. Dupa patru săptămâni i s-a scos ghipsul şi şi-a început exerciţiile de fizioterapie, continuând să se sprijine la mers de cârje.

În cursul celei de-a cincea sau a şasea şedinţe, terapeutul său îl sfătui să meargă fără suport dar lui Jimmy îi era teamă să-şi lase greutatea pe piciorul cu pricina; prefera să păstreze cârjele pentru că cu ele se simţea în siguranţă.

Apoi fizioterapeutul continuând să facă exerciţii cu Jimmy îi repeta că era vindecat dar fără nici un rezultat. Prietenul nostru păstra mereu cârjele.

În fine într-o frumoasă dimineaţă de vară, ieşind de la o sedinţă de tratament, Jimmy dădu cu viteză drumul cârjelor şi o luă la fugă pentru a salva un copil care era pe punctul de-a fi lovit de o maşină.

Purtând copilul în braţe pentru a-l aduce la mama sa, îşi dădu, dintr-o dată, seama că mergea pe ambele picioare, fără probleme şi fără nici o ezitare.

Cu lacrimi în ochi mama copilului îi mulţumi pentru actul său de curaj şi îi spuse că atunci când îl văzuse părăsind clinica, credea că era rănit, dar acum îşi dădea seama că se înşelase, pentru că avea în faţa ei un tânăr care părea în plină formă. La acestea Jimmy răspunse printr-o clătinare a capului şi un surâs enigmatic.

Înţelesese riscul la care s-a expus acţionând astfel, şi-a dat seama de timpul pe care l-a pierdut şi că acum ar putea să facă o mulţime de lucruri.

Reîntorcându-se acasă, citi în ochii bunicii sale adorate, bucuria da a-l vedea complet vindecat, plin de siguranţă.

Simţiţi că vă este frică să încercaţi de unul singur, aveţi nevoie de susţinerea celorlalţi, a părinţilor, soţilor, profesorilor, prietenilor?

Reamintiţi-vă că şi Jimmy era stăpânit de frică, dar, fără ezitare a dat drumul cârjelor pentru a salva un copil. Jimmy şi-a redobândit siguranţa de sine, încrederea în sine. Şi voi puteţi!

Menirea unui Câine (de la un copil de 6 ani)

2010-07-27T20:27:00.004+03:00

Fiind veterinar, am fost chemat să consult un ciobanesc irlandez în vârstă de zece ani, numit Belker. Stăpânii câinelui, Ron, soţia sa Lisa şi fiul lor Shane, erau foarte ataşaţi de Belker şi sperau într-un miracol. L-am consultat pe Belker şi am descoperit că avea să moară de cancer. Am spus familiei că nu se poate face nimic pentru Belker şi m-am oferit să execut procedura de eutanasie a bătrânului căţel la ei acasă. În timp ce stabileam următorii paşi, Ron şi Lisa mi-au spus că, după părerea lor, ar fi bine ca fiul lor de 6 ani, Shane, să urmărească procedura. Ei credeau că Shane ar putea să înveţe ceva din această experienţă.
În următoarea zi, am simţit familiarul nod în gât atunci când familia lui Belker l-a înconjurat. Shane părea atât de calm, mângâind bătrânul câine pentru ultima dată, încât m-am întrebat dacă înţelegea ce se petrece.

În decursul a câteva minute, Belker s-a stins în linişte. Micuţul baiat a părut să accepte trecerea lui Belker fără vreun pic de dificultate sau confuzie. Am stat cu toţii pentru o vreme, împreună, după moartea lui Belker, comentând cu glas tare tristul fapt că vieţile animalelor sunt mai scurte decât cele ale oamenilor. Shane, care ascultase în linişte, a spus cu glasul lui subţire: „Eu ştiu de ce." Speriaţi, ne-am întors cu toţii spre el. Cuvintele pe care le-a rostit în următorul moment m-au uimit. Nu auzisem niciodată o explicaţie mai alinătoare.

El a spus: „Oamenii se nasc pentru a învăţa cum să trăiască o viaţă bună – cum e să iubeşti pe toată lumea mereu şi să fii bun, nu-i aşa?"

Copilul de şase ani a continuat: „Ei bine, căţeii ştiu deja cum să facă toate lucrurile astea, deci nu trebuie să trăiască la fel de mult."

O grădină şi două lumi

2010-07-27T20:22:00.003+03:00

Într-o noapte de vară foarte călduroasă, membrii unei familii au dormit afară, în grădina din spatele casei lor. Mama a observat, cu destulă neplăcere, că fiul său şi soţia acestuia (pe care nu o suporta deloc) dormeau cuibăriţi unul în braţele celuilalt. Neputând să suporte acest lucru, ea i-a trezit şi le-a spus: “Cum puteţi dormi atât de apropiaţi unul de celălat pe căldura aceasta? Este nesănătos şi periculos.”

În alt colţ al grădinii dormeau fiica sa şi ginerele său, pe care îl adora. Aceştia dormeau însă departe unul de altul. Mama i-a trezit uşor spunând: “Dragii mei, cum puteţi dormi atât de departe unul de altul, când este un frig ca acesta? De ce nu vă încălziţi unul pe altul?”.
Nora sa, care a auzit aceste vorbe, s-a ridicat în capul oaselor, şi, cu voce tare, a spus următoarele cuvinte, ca pe o rugăciune: “Ce milostiv este Dumnezeul nostru. O singură grădină şi o vreme aşa de schimbătoare!”

Costul unei îngheţate

2010-07-27T19:44:00.002+03:00

Pe vremea în care o îngheţată costa mult mai puţin, un copil de 10 ani a întrat într-un local şi s-a asezat la o masă.
Chelneriţa i-a pus pe masă un pahar cu apă.
"- Cât costă o îngheţată de ciocolată cu alune?" , a întrebat copilul.
"- Cincizeci de cenţi" , a răspuns chelneriţa.
Copilul a scos mâna din buzunar numărându-şi bănuţii.
"- Cât costă o îngheţată simplă?", a întrebat din nou .
La o altă masa mai aşteptau câteva persoane şi chelneriţa era destul de grăbită.
"- Treizeci şi cinci de cenţi", i-a răspuns repezit .
Copilul şi-a numărat din nou monedele.
"- Vreau o îngheţata simplă", a spus copilul.
Chelneriţa i-a adus îngheţata, a pus nota de plată pe masă şi a plecat . Copilul a terminat îngheţata, a plătit la casă şi a plecat.
Când s-a întors, chelneriţa a început să şteargă masa şi nu i-a venit să-şi creadă ochilor. Acolo, aşezate frumos lângă farfuria goală erau douăzeci şi cinci de centime...bacşisul ei .
Nu te grăbi să-i judeci pe cei pe care nui cunoşti!

Paharul cu lapte

2010-06-19T17:49:00.004+03:00

         Într-o zi un tânăr sărac care vindea diferite mărfuri, din poartă în poartă ca să-şi plăteasca studiile la universitate, găsi în buzunar doar o monedă de 10 cenţi şi-i era foame.
         Decise să ceară ceva de mâncare la următoarea casă. Dar nervii lui l-au trădat când îi deschise uşa o femeie superbă.
          În loc să ceară ceva de mâncare, ceru un pahar cu apă.
         Ea se gândi că tânărul părea înfometat, aşa că îi aduse un pahar mare cu lapte. El îl bău încet şi după aceaea întrebă:
         - Cât vă datorez?
         - Nu-mi datorezi nimic - răspunsese ea - mama mea ne-a învăţat că trebuie să fim mereu mai buni cu cei care au nevoie de noi....
         Şi el răspunsese:
         - Vă mulţumesc din suflet....!
   Când Howard Kelly plecă de la casa aceea, nu numai că se simţi mai uşurat, dar şi încrederea în Dumnezeu şi în oameni deveni mai puternică. Fusese pe punctul de a abandona studiile din cauza sărăciei.
         După câţiva ani femeia se îmbolnăvi grav. Medicii din satul ei erau ingrijoraţi. După puţin timp au trimis-o în oraş. Îl căutară pe dr. Howard Kelly pentru o consultaţie.
         Când auzi numele satului din care provenea pacienta, simţi în ochi o lumină specială şi o senzaţie plăcută.
         Imediat dr. Kelly urcă din holul spitalului în camera ei. Îmbrăcat în halatul lui, doctorul intră să o vadă.
         Capriciile destinului, era ea, o recunoscu imediat. Se întorse în sala de vizite, determinat să facă tot posibilul să-i salveze viaţa.
          Din ziua aceea urmări cazul femeii cu cea mai mare atenţie. Ea fu operată pe cord deschis şi se recuperă foarte încet..
          După o lungă luptă ea învinse boala... Era în sfârşit sănătoasă.
          Dat fiind că pacienta era în afara oricărui pericol, dr. Kelly ceru biroului administrativ să-i trimită factura cu totalul cheltuielilor ca s-o aprobe. O recontrolă şi o semnă. Mai mult, scrise ceva pe marginea facturii şi o trimise în camera pacientei.
          Factura a ajuns în camera pacientei, dar ei îi era teamă să o deschidă pentru că ştia că ar fi lucrat pentru tot restul zilelor sale ca să plăteasca costul unei intervenţii atât de complicate...
          În sfărşit o deschise şi ceva i-a atras imediat atenţia: pe marginea facturii citi aceste cuvinte: „Plătită integral acum mulţi ani cu un pahar de lapte”
          Semnat: Dr. Howard Kelly
          Ochii ei se umplură de lacrimi de bucurie şi inima ei fu fericită şi-l binecuvântă pe doctor pentru că-i salvase viata.
          Să nu te îndoieşti că vei culege ceea ce semeni. Nu există întâmplare... există o invizibilă mână care redă fiecăruia ceea ce a dat

Jessica Cox

2010-05-22T11:59:00.003+03:00

Jessica Cox sa născut fără mâini, în urma unei anomalii genetice. Este pilot de light sport aircraft în USA şi are şi centura neagră la Tae-Kwon-Do.Originară din Tucson, Arizona, a primit certificatul de pilot, astfel a devenit primul pilot licenţiat capabil să zboare fără mâini, folosindu-se doar de picioare.

Imaginea de Ansamblu

2010-05-11T14:24:00.005+03:00

În Imaginea de ansamblu, dr. Ben Carson împărtăşeşte filosofia sa de viaţă, care l-a ajutat să se ridice din mediocritate la rangul de influienţă de prim ordin. Cartea sa nu spune cum să avem succes, ci de ce să avem succes. Ne ajută să-ne lărgim perspectiva. Vorbeşte despre felul cum să-ţi descoperi viziunea propriei vieţi, care să stabilească priorităţile, să dea noi energii efortului care ne inspiră să schimbăm lumea din jurul nostru.

Prostiea

2010-05-08T10:51:00.005+03:00

A fost odată un om care avea un slujitor prost. Stăpânul era adesea exasperat de slujitor şi, într-o zi, necăjit, i-a spus:
„Cred că eşti cel mai prost om pe care l-am întâlnit”
Apoi, a luat de jos un băţ, i l-a dat slujitorului şi i-a zis:
„Ia băţul acesta cu tine, pleacă, şi dacă întâlneşti vreun om mai prost ca tine, dă-i-l.”
Aşa că servitorul a luat băţul şi l-a purtat cu el peste tot: la piaţă, pe drumul dintr-un sat în altul, la… A întâlnit oameni destul de proşti, dar nu era sigur că erau mai proşti ca el. pentru că, vă amintiţi, era el însuşi destul de prost.
Au trecut ani şi servitorul a purtat băţul cu el peste tot. Într-o zi, după atâta rătăcire, s-a întors la castelul stăpânului său şi a aflat că stăpânul era bolnav.
A intrat în camera stăpânului şi, în timp ce stătea de vorbă, stăpânul i-a spus:
„Voi pleca într-o călătorie lungă.”
„Când plănuiţi să vă întoarceţi?” a întrebat slujitorul
„Este o călătorie fără întoarcere” a răspuns stăpânul
Atunci , slujitorul a întrebat:
„Stăpâne, aţi făcut pregătirile necesare?”
„Nu, nu le-am făcut.”
„Aţi fi putut să le faceţi?”
„Da, am avut toată viaţa să fac pregătiri, dar am fost prea ocupat cu altele.” Slujitorul a tăcut un moment.
„Stăpâne, plecaţi într-o călătorie din care nu vă mai întoarceţi, aţi fi putut face pregătirile, dar nu le-aţi făcut?”
„Da, aşa cred.”
Atunci, slujitorul a luat băţul pe care-l cărase atâta timp şi a spus:
„Stăpâne, luaţi băţul ăsta cu dumneavoastră. În sfârşit, am întâlnit un om mai prost decât mine.”

Frizerul necredincios

2010-05-08T10:08:00.007+03:00

de Octavian Paler
Un bărbat a mers la frizer să se tundă. În timp ce frizerul a început să îl tundă pe client, cei doi au început o conversaţie interesantă despre diverse subiecte. În cele din urmă au ajuns să vorbească despre Dumnezeu, iar frizerul a spus:
”Nu cred că Dumnezeu există.”
“De ce spui asta?” a întrebat clientul.
“Trebuie doar să ieşi pe stradă şi să vezi că Dumnezeu nu există. Spune-mi, dacă Dumnezeu ar exista, ar mai fi atâţia oameni bolnavi? Ar mai fi copii abandonaţi? Dacă Dumnezeu ar exista n-ar mai fi suferinţă şi durere. Nu-mi pot imagina cum ar fi să iubeşti un Dumnezeu care permite asemenea lucruri să se întâmple.”
Clientul s-a gândit pentru un moment dar nu a răspuns pentru ca nu vroia să înceapă o discuţie în contradictoriu.
Peste puţin timp, frizerul termină de tuns şi clientul plecă mai departe.
Imediat ce a ieşit din frizerie, a văzut însă pe stradă un om neîngrijit, cu părul lung şi murdar. Părea un om sărman.
Clientul s-a întors la frizer şi i-a spus:
”Ştii ceva? Frizerii nu există!”
“Cum poţi spune asta?” a întrebat frizerul nedumerit.
“Eu sunt aici şi sunt un frizer. Şi tocmai te-am aranjat!”
“Nu e aşa!” a spus clientul. “Frizeri nu există pentru că, dacă ar exista, nu ar mai fi oameni cu păr lung şi neîngrijit, ca omul de afară.”
“Dar frizerii există! Ceea ce se întamplă e că oamenii nu vin la mine.”
“Exact!” a spus clientul plin de încântare.”Asta e ideea! Şi Dumnezeu există! Ceea ce se întâmplă este că oamenii nu merg la El şi nu Îl caută. De aceea există atâta durere şi suferinţă în lume.”

Bancuri

2010-05-03T19:05:00.006+03:00

Un baiat avea doi bani: unul pentru scoala duminicala, altul pentru bomboane. Impiedicandu-se, monezile s-au rostogolit pe jos. Una a fost gasita, dar cealalta a cazut in sant. Atunci, el a spus: “Vai Doamne, s-a dus banul Tau.”

¤¤¤¤¤

O femeie a spus proaspatului sot: “Fagaduiesc sa nu te contrazic niciodata, daca si tu promiti sa fii intotdeauna de acord cu mine.”

¤¤¤¤¤

Un barbier s-a gandit odata ca trebuie sa-si impartaseasca credinta cu clientii sai mai mult decat a facut-o in ultima vreme. Urmatoarea zi cand soarele a rasarit, barbierul s-a ridicat din pat si a spus, “Astazi voi marturisi la primul om care intra pe usa mea”. Curand a intrat si primul client si a spus,“Doresc un barbierit”!

Barbierul a spus, “Sigur, va rog sa luati loc si voi veni imediat la dumneavoastra” apoi s-a dus in spate si a facut o rugaciune rapida cu disperare spunand, “Doamne, primul client a intrat si ii voi marturisi despre tine. Da-mi dar intelepciunea sa cunosc lucrul corect care trebuie sa il spun. Amin”. Apoi barbierul a iesit din spate cu un brici intr-o mana si cu o Biblie in cealalta mana si a spus: “Buna dimineata domnule. Am o intrebare pentru dumneavoastra…Sunteti gata sa muriti?

¤¤¤¤¤

O doamna si-a pierdut poseta in agitatia cu cumparaturile. A fost gasita de catre un baietel cinstit care i-a returnat-o. Uitandu-se in poseta, a observat: - Hmmm…cand mi-am pierdut poseta aveam o bancnota de 20 dolari. Acum am 20 bancnote de un dolar. Baietelul a raspuns repede: - Aveti dreptate doamna. Ultima data cand am gasit poseta unei doamne nu avea maruntis pentru rasplata.

¤¤¤¤¤

Dupa ce un pastor a murit si a ajuns in rai, a observat ca un taximetrist din New York a fost rasplatit cu o casa mai mare decat a lui. “Nu inteleg,” s-a plans el Sfantului Petru. “Toata viata mi-am devotat-o congregatiei mele.”

“Politica noastra aici in Rai este sa rasplatim dupa rezultate,” i-a explicat Sfantul Petru. “Erau oamenii din biserica atenti cand predicai?” “Pai..” a trebuit sa recunoasca pastorul, “unii mai adormeau din cand in cand.”

“Exact,” a spus Apostolul Petru. “Cand oamenii mergeu cu taxiul acestui om, nu numai ca stateau treji, dar se rugau continuu.”

¤¤¤¤¤

Cand sotul a ajuns la hotel, a decis sa-i scrie un e-mail sotiei dar a gresit o litera din adresa si e-mailul a fost trimis la alta adresa. Mailul ajunge la o vaduva crestina ce venise tocmai de la capela de unde isi inmormantase sotul. Citeste e-mailul si lesina. In mesaj scria:

“Draga mea, am ajuns bine. Probabil te va surprinde sa primesti vesti de la mine pe aceasta cale, dar acum au calculator aici si poti trimite mesaje persoanelor dragi. Doar ce-am ajuns si am verificat ca totul sa fie pregatit pentru venirea ta, saptamana viitoare . Abia astept sa te vad si sper ca aceasta calatorie sa fie la fel de linistita ca a mea. Apropo, nu-ti lua multe haine ca aici e o caldura infernala”.

¤¤¤¤¤

Un rabin, un preot catolic si un preot ortodox se inteleg asupra chetei care se strange in biserica. Preotul Catolic: Eu arunc banii in sus. Trasez un cerc, iar banii care cad in cercul trasat ii las lui Dumnezeu; ceilalti ii iau eu. Preotul Ortodox: Eu arunc banii in sus si trasez o linie. Banii care cad pe linie ii las lui Dumnezeu, iar ceilalti ii iau eu. Rabinul: Mai, eu arunc banii in sus, Dumnezeu ia cat ii trebuie, iar cei care cad inapoi ii pastrez eu.

Gifted Hands: The Ben Carson Story (2009)

2010-05-03T16:35:00.017+03:00

Filmul Gifted Hands: The Ben Carson Story (2009) şi cartea online Mâni înzestrate, scrisă de dr. Ben Carson şi Cecil Murphey. Este vorba despre un băiat de culoare care a crescut fără tată şi care la scoală era codaşul clasei. Asta până în ziua când mama lui îl trimite la bibliotecă să citească în fiecare zi cărţi. Cu paşi mărunţi dar siguri iese din tiparul 'codaşului' şi începe să iubescă cartea... de aici şi dorinţa de a învata mai mult şi a ajunge medic.

Iar astăzi chiar este cel mai cunoscut medic neurochirurg din lume. dr. Ben Carson este interpretat în film de renumitul actor Cuba Gooding Jr.

Biblia nouă

2010-04-28T21:50:00.005+03:00

James Proctor
Un om nemilos, aspru, împetrit, care locuia în Londra şi care rezistase cu înverşunare orcăror eforturi de a-l conduce la Dumnezeu, era acum pe moarte. În cele din urmă, în timp ce îşi trăia ultimele clipe, a venit la el un prieten, aducând cu sine Biblia. Când l-a văzut, muribundul a rostit mânios: "Deci iar ai venit cu Cartea aceasta. Ia-ţi Biblia ta cea veche de aici şi dute. Nu vreau să am nimic de-a face cu ea".
Prietenul sa întors acasă întristat şi i-a povestit soţiei ce se întâmplase. Ascultând conversaţia părinţilor, fetiţa celor doi s-a dus în camera ei şi aluat Biblia ei cea nouă, a pus-o sub braţ şi a pornit către casa necredinciosului. După ce a bătut la uşă, a auzit vocea răguşită a bătrânului, invitând-o să intre. O dată ajunsă în camera bolnavului, acesta a întrebat-o: "Tu ce vrei, fetiţo?"
Copilul i-a răspuns: Tăticul meu mi-a spus că nu vrei să ai de-a face cu Biblia lui cea veche şi ma-m gândit că poate o vei primi pe a mea, care este nouă". Apoi izbucnind în lacrimi, ea şi-a aşezat preţioasa Biblie pe măsuţa de lângă pat şi sa grăbit să iasă din casă.
Nu la mult timp după acea, bătrânul a murit. Când l-au luat din pat pentru al pune în sicriu, au găsit sub perna lui Biblia fetiţei împreună cu o foaie de hârtie pătată de lacrimi. Pe ea erau scrise următoarele versuri:
"Am încercat, în zadar o mie de căi
prin care să-mi alung teama şi să-mi înalţ speranţa;
dar Biblia spune că singurul de care am nevoie e Isus.
Sufletul meu este în întuneric
şi inima-mi este rece ca oţelul;
nu pot să văd, nu pot să simt;
pentru lumină, pentru viaţă, trebuie să apelez,
în simplă credinţă, la Isus.
El a murit, El trăieşte, El domneşte, El mijloceşte;
prin toate cuvintele şi faptele Sale răzbate dragostea.
E tot ce are nevoie un păcătos vinovat:
să rămână în Isus pentru veşnicie.
Chiar dacă unii mă vor dispreţui, şi alţii mă vor condamna,
Mă voi duce cu toată vina şi ruşinea mea la El.
Pentru că Numele Lui,
Mai presus de toate numele,
Este Isus".

Bancuri

2010-04-27T15:01:00.010+03:00

Într-o duminică, o fetiţă, frumos îmbrăcată, se grăbea să ajungă la Scoala duminicală şi se tot ruga: Doamne ajuta-mă să nu întârzii la grupă, Doamne ajuta-mă să nu întârzii la grupă.La un moment dat se împiedică şi cade. Se ridică, îşi scutură rochiţa de praf şi zice: Doamne, îţi mulţumesc că mă ajuţi să nu întârzii la grupă dar te rog nu mă împinge aşa de tare.

¤¤¤¤¤
O fetiţă se ruga. Spre sfârşitul rugăciunii, a spus:Doamne, şi să nu uiţi să ai grijă şi de mama şi de tata şi de frăţiorul meu, şi nu uita să ai grijă şi de Tine, că nu ştiu ce ne-am face fără Tine!
¤¤¤¤¤
Un păstor a fost invitat să vorbească puşcăriaşilor de la închisoarea din localitate. Inima lui era plină şi de bucurie, dar şi de emoţie! Nu a mai vorbit niciodată unui asemenea public! Aşa că, ajuns în faţa deţinuţilor, păstorul nostru se îndreptă spre podium şi începu vorbirea astfel: Bună dimineaţa! Dragii mei, mă bucur nespus de mult să văd că sunteţi aici!
¤¤¤¤¤
Un preot şi un cantor stăteau pe marginea şoselei cu o pancardă în mână pe care scria:Sfârşitul e aproape.. Căiţi-vă!Pe lângă ei treceau maşini şi imediat după fiecare maşină se auzea o buşitură şi o explozie.După o vreme, cantorul întreabă:
– Părinte, nu ar fi mai bine să scriem pe pancardă “Podul din faţă este rupt!”?
¤¤¤¤¤
Predica păstorului sublinia nevoia de maturitate spirituală, faptul că Dumnezeu cunoaşte care dintre noi creştem mai bine în razele soarelui şi care avem nevoie de mai multă umbră.
- De exemplu, a spus el - trandafirii trebuie să stea mai mult în soare, fucsiile însă, mai mult în umbră
După slujbă, o femeie, zâmbind de fericire, s-a apropriat de el şi i-a spus:
- Predica dumitale mi-a făcut mult bine.
Şi, înainte ca să aibă timp să schiţeze vreun gest, să privească mulţumit, adaugă:
- Mereu m-am întrebat ce se întâmplă cu fucsiile mele

Frumoasă sau urâtă?

2010-04-26T12:11:00.005+03:00

Un împărat a prins un tânăr supus care vâna pe domeniul lui. L-a aruncat în temniţă şi i-a spus că-l va elibera dacă va răspunde la întrebarea:

"Ce vrea de fapt femeia?"

Tânărul şi-a chemat şi a întrebat mama , sora, verişoara, vecina, dar nici una n-a putut să dea un răspuns corect.

În fine a chemat şi o vrăjitoare bătrână şi urâtă. Aceasta i-a promis că-i spune răspunsul corect cu condiţia ca după ce va fi eliberat o va lua de soţie.

Neavând altă soluţie tânărul a acceptat.

Răspunsul dezvăluit de vrăjitoare a fost:

"Femeia, de fapt, doreşte să fie stăpâna propriei vieţi!"

Împăratul l-a eliberat imediat.

A urmat nunta şi noaptea nunţii.

Însă nu mică i-a fost mirarea când în pat a găsit o fată tânără şi deosebit de frumoasă care i-a spus:

"- Pentru că te-ai ţinut de cuvânt, jumătate de zi voi fi bătrână şi urâtă, iar cealaltă jumătate voi fi ca acum. Urmează ca tu să alegi în care jumătate de zi să fiu tânără şi în care să fiu bătrână."

Tânărul căzu pe gânduri: să râdă toţi de el văzându-l cu o bătrână şi urâtă, iar noaptea să petreacă cele mai plăcute clipe alături de o tânără fermecătoare sau să se plimbe pe ziuă cu cea mai frumoasă fată printre oameni iar noaptea....

În cele din urmă tânărul i-a spus să aleagă ea cum crede că e mai bine.

Imediat a venit şi răspunsul:

"- Voi fi tot timpul tânără şi frumoasă, pentru că am găsit bărbatul, care mi-a dat libertatea de a fi stăpână pe propria viaţă."

Morala:

Nu contează dacă o femeie este urâtă sau frumoasă. Fiecare poate să facă aidoma vrăjitoarei din poveste.

sursa: povesticutalc.ro

Dick & Rick Hoyt

2010-04-26T11:18:00.003+03:00

"Când i s-a spus să îşi interneze fiul într-o instituţie pentru că nu va putea merge, nu va putea vorbi şi va fi o legumă întreaga viaţă, a refuzat. În schimb, şi-au petrecut toată viaţa împreună, călătorind prin întreaga lume şi fiind o sursă de inspiraţie pentru toţi cei care i-au întâlnit".

Destinul

2010-04-25T11:54:00.002+03:00

În timpul unei bătălii cruciale, un general a hotărât să atace, cu toate că armata sa era cumult depăşită numeric de cea inamică. El era încrezător în victorie, dar oamenii săi erau cuprinşi de îndoială.

În drum spre câmpul de luptă s-au oprit la un altar.

După ce s-a rugat împreună cu soldaţii săi, generalul a scos o monedă şi a zis:

- Voi arunca acum moneda. Dacă nimereşte capul vom câştiga, dacă e pajura vom pierde. Acum e mometul pentru ca destinul să ni se arate.

Zis şi făcut. A aruncat moneda în aer. Toţi aşteptau cu nerăbdare să vadă ce le-a hotărât soarta.

A ieşit capul. Soldaţii au răsuflat uşuraţi. Plini de încredere au atacat armata inamică şi au ieşit victorioşi.

După bătălie un locotenent remarca:

- Nimeni nu poate schimba destinul!

- Într-adevăr! i-a replicat generalul şi i-a arătat locotenentului moneda.

Aceasta avea capul pe ambele părţi.

Egoismul şi firul credinţei

2010-04-25T11:53:00.003+03:00

După ce a trăise o viaţă plină de egoism, în care nu se gândise decât la sine, fără să-i pese de cei din jur, un om a ajuns în beznele iadului.

Mult s-a căit el atunci pentru tot ce făcuse, dar degeaba: era prea tarziu! Şi astfel, chinuindu-se zi şi noapte in flăcările cele nepotolite, se ruga întruna lui Dumnezeu, zicând:

"- Iartă-mă Doamne, că am greşit, dar acum m-am lecuit! Nu mai sunt egoist deloc, m-am schimbat la suflet şi nu mai am pic de răutate în mine!"

Şi iată că odată, în timp ce acela se ruga cu glas mare, bătându-şi pieptul cu pumnii dogoriţi de văpaie, un înger al Domnului i-a stat dinainte, zicându-i:

"- Bucură-te, omule, că Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi vrea să-ţi dea o şansă să vii şi tu în rai, la un loc cu cei drepţi şi plini de iubire! Dar oare te-ai schimbat cu adevărat, sau doar vorba e de tine?"

" - Cum să nu?! M-am schimbat cu totul, sunt numai credinţă, pocăinţă şi iubire!"

" - E bine dacă-i aşa. Vezi tu firul acela care coboară acum spre tine de sus? De te vei urca pe el, vei ajunge în rai şi vei scăpa de toată osânda."

Nespus de vesel, omul prinse a se căţăra pe firul ce atârna deasupra iadului, numai că pe măsura ce urca, a băgat de seamă că firul se subţia văzând cu ochii, de parcă povara era prea mare.

Când s-a uitat dedesubt, să nu-şi creadă ochilor! Mulţi alţi păcătoşi se atărnasera în urmă de firul lui, încercând cu disperare să scape şi ei din flăcările iadului.

" - Ce faceţi, nenorociţilor?!" – strigă omul speriat şi plin de ciudă.

"- Daţi-vă imediat jos, că o să se rupă firul şi o să cad iarăşi, cu voi cu tot!. Jos, mă, n-auziţi?!"

Şi, disperat, se puse a-i lovi cu picioarele. Dar în clipa aceea firul s-a rupt şi au căzut cu toţi în adâncul învăpăiat.

"- Of, îngere, uite ce mi-au făcut nenorociţii ăştia! Spune lui Dumnezeu să-mi trimită alt fir, ca să pot scăpa odată de aici!"

"- Nu se poate!" – i-a răspuns îngerul, întristat.

"- Cum aşa?! Pai doar eu n-am nici o vină că firul ăsta s-a rupt din pricina lor!"

" - Ba nu, om nefericit ce eşti, firul s-a rupt din pricina ta şi a pizmei tale! Firul acela era firul credinţei şi ar fi putut ţine şi tot iadul, dacă ai fi avut încredere în cuvantul lui Dumnezeu şi dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ziceai că te-ai lecuit de egoism şi că acum îţi pasă de aproapele tău, dar nu este adevărat, după cum se vede. Deci văzându-te tu la fel de păcătos şi nepăsător de chinul fraţilor tăi întru suferinţă, firul nu te-a ţnut, iar locul cuvenit ţie, după dreptate, rămâne aici – şi pentru totdeauna!"

Cum îi tratezi pe alţii?

2010-04-25T10:57:00.004+03:00

Acum douazeci de ani lucram ca şi taximetrist ca să mă întrţin. Când am ajuns , la 2:30 AM , clădirea era acoperită în întuneric, doar cu excepţia unei singure lumini la o fereastră de la parter... În asemenea circumstanţe, mulţi taximetristi ar claxona o dată sau de două ori, ar aştepta un minut şi apoi ar pleca. Dar am văzut prea mulţi oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Dacă nu mi se părea un pericol, întotdeauna mergeam la uşă .Deci am mers şi-am bătut la uşă .

"- Doar un minut"răspunse o voce firavă, a unei persoane mai în vârstă.

Auzeam ceva fiind tras de-a lungul pardoselii. După o pauză lungă, uşa s-a deschis. O femeie mică de statură, în jur de vreo 80 de ani stătea în faţa mea. Purta o rochie colorată şi o pălărie mare cu un material de catifea prins pe ea, ca şi o femeie dintr-un film din anii 40. Lângă ea era o valiza mică de nailon. Apartamentul arăta ca şi cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearşafuri. Nu găseai nici un ceas pe pereţi, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi.
Într-un colţ era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticlă.

"- Aţi putea să îmi duceţi bagajul până la maşină?"zise ea.

Am dus valiza la maşină şi apoi m-am întors ca să o ajut pe femeie. Ea m-a luat de braţ şi am mers încet spre maşină. A continuat să-mi mulţumească pentru amabilitatea mea.

"- Nu e mare lucru"I-am zis eu. "Doar încerc să-mi tratez pasagerii în felul în care aş vrea ca mama mea să fie tratată"

"- Oh, sunteţi un baiat aşa de bun!"zise ea.

Când am întrat în maşină, mi-a dat o adresă, şi apoi m-a întrebat:

"- Ai putea să conduci prin centrul oraşului?"

"- Nu este calea cea mai scurtă"am răspuns eu rapid.

"- Oh, nu conteză"spuse ea. "Nu mă grăbesc. Eu acum merg spre azil...".

M-am uitat în oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scânteitori...

"- Nu mi-a mai rămas nimeni din familie..."a continuat ea."Doctorul spune ca nu mai am mult timp..."

În tăcere am căutat ceasul de taxare si l-am oprit.

"- Pe ce rută aţi vrea să merg?"Am întrebat.

Pentru următoarele două ore am condus prin oraş. Mi-a arătat clădirea unde odată ea lucrase ca şi operator pe lift. Am condus prin cartierul unde ea şi soţul ei au locuit când erau proaspăt căsătoriţi. M-a dus în faţa unui magazin cu mobilă care odată fusese o sală de bal unde obişnuia să meargă la dans pe vremea când era fată. Câte odată mă ruga să opresc în faţa unor clădiri sau colţuri de stradă şi să stau cu ea acolo în întuneric, contemplând în tăcere. Cum prima aluzie de soare sa arătat pe orizont, mi-a spus dintr-odată:

"- Sunt obosită... Hai să mergem."

Am condus în tăcere spre adresa pe care mi-o dăduse. Era o clădire ieftină, ca şi o casă mică , cu un drum de parcare care trecea pe sub o portiţă. Doi oameni au venit spre taxi cum am şi ajuns acolo. Erau atenţi şi concentraţi aspura fiecărei mişcări pe care o făcea femeia. Am deschis portbagajul şi am dus micuţa valiză până la uşă . Femeia fusese deja aşezată într-un scaun cu rotile.

"- Cât vă datorez?"a întrebat ea, în timp ce-şi căuta portmoneul.

"- Nimic"am zis eu.

"- Dar trebuie şi tu să te întreţii."

"- Nu vă faceţi griji...sunt şi alţi pasageri"am răspuns eu.

Aproape fără să mă gândesc m-am aplecat şi i-am dat o îmbrăţişare. Ea m-a strâns cu putere..

"- Ai făcut unei femei în vârstă un mic moment de bucurie"spuse ea. "Mulţumesc."

I-am strâns mâna şi apoi am plecat în lumina dimineţii. În spatele meu, o uşă se închisese... Era ca şi sunetul de încheiere a unei vieţi...
Nu am mai luat alţi pasageri în tura aceea de lucru. Am condus pierdut în gânduri... Pentru restul zile de-abia puteam vorbi. Ce ar fi fost dacă femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist mânios, sau unul care ar fi fost nerăbdător să-şi termine tura?... Ce-ar fi fost dacă aş fi refuzat să iau comanda, sau doar să claxonez o dată şi apoi să plec?..
Uitându-mă în urmă, nu cred că am făcut ceva mai important în întreaga mea viaţă.

Suntem condiţionaţi să credem că vieţile noastre se învârt în jurul unor momente măreţe. Dar adesea aceste momente măreţe ne iau prin surprindere frumos împachetate în ceea ce alţii ar considera ceva puţin, ceva neînsemnat. Oamenii s-ar putea să nu-şi amintească exact ceea ce ai făcut sau ceea ce ai spus, dar întodeauna îşi vor aminti cum i-ai făcut să se simtă! Viaţa aceasta s-ar putea să nu fie petrecerea pe care o speram, dar cât timp suntem aici putem de asemenea să dansăm. În fiecare dimineaţă când îmi deschid ochii, îmi spun:

"- Ziua de azi este o zi specială! "
Amintiţi-vă asta, prietenii mei : nu ne mai putem întoarce niciodată înapoi, acesta e singurul Show pe care îl jucăm. Tratează oamenii în felul în care ai vrea TU să fii tratat !

Nava şi farul

2010-04-14T14:27:00.006+03:00

În cea mai întunecată parte a nopţii, căpitanul îşi conducea nava prin apele peste care se lăsase şi ceaţa. Cu ochii concentraţi la maxim, el scruta întunecimea, căutând eventuale pericole. Cele mai adânci sentimente de frică au apărut când a văzut o lumină puternică chiar în direcţia sa. Părea să fie o altă navă a cărei curs prevestea o coliziune cu nava sa.

Pentru a avertiza asupra potenţialului dezastru, a transmis prin radio: “Sunt căpitanul Jeremiah Smith. Vă rog să vă modificaţi cursul cu 10 grade spre Sud! Terminat!”

Spre uimirea sa, lumina ce se îndrepta spre ei nu şi-a schimbat cursul. Dimpotrivă a auzit răspunsul prin radio: “Căpitane Smith, sunt soldatul Thomas Johnson. Vă rog să vă modificaţi cursul cu 10 grade spre Nord! Terminat.”

Enervat de mesajul radiofonic, căpitanul a strigat înapoi prin radio: “Soldat Johnson, sunt căpitanul Smith şi îţi ordon să schimbi imediat cursul cu 10 grade spre Sud! Terminat.”

Pentru a doua oară, lumina din faţă nu şi-a schimbat cursul. “Cu tot respectul, domnule căpitan Smith”, s-a auzit din nou vocea soldatului “vă ordon eu, să vă modificaţi imediat cursul cu 10 grade spre Nord. Terminat.”

Enervat şi frustrat de acest marinar inconştient, care punea în pericol vieţile echipajului său, căpitanul a luat din nou emiţătorul: “Soldat Johnson, aş putea să te trimit în faţa tribunalului militar pentru asta! Pentru ultima dată, îţi comand cu autoritatea investită mie de guvernul Statelor Unite ale Americii să îţi modifici cursul cu 10 grade spre Sud! Sunt o navă de război!”

Răspunsul final transmis de către soldat a fost calm şi rece: “Cu tot respectul domnule, mă văd nevoit să vă comand din nou să vă modificaţi cursul cu 10 grade spre Nord! Sunt farul!”

Fi demn de numele cel porţi

2010-04-14T14:09:00.002+03:00

Alexandru cel Mare, unul dintre cei mai mari generali ai tuturor timpurilor a cucerit aproape întreaga lume cunoscută în vremea sa, cu ajutorul vastei sale armate. Într-o noapte, în timpul unei campanii, neputând să doarmă, a ieşit să se plimbe printre corturile taberei sale. În timp ce se plimba, a găsit un soldat care dormea în timpul serviciului de gardă - o greşeală capitală. Pedeapsa pentru asemenea greşeli era uneori, moartea pe loc, alteori, comandantul punea smoală pe soldatul adormit şi o aprindea.
Soldatul s-a trezit când Alexandru cel Mare s-a apropiat de el. Recunoscându-şi generalul, tânărului i s-a făcut frică.

“Ştii care este pedeapsa pentru adormitul în gardă?”, l-a întrebat acesta pe soldat. “Da, domnule general”, a răspuns soldatul cu o voce tremurândă.

“Soldat, care este numele tău?” a întrebat Alexandru cel Mare.

“Alexandru, domnule general.” Alexandru cel Mare a repetat întrebarea: “Care este numele tău?”

“Numele meu este Alexandru, domnule general”, a repetat soldatul.

Marele general a întrebat pentru a treia oară, cu voce mai puternică: “Care este numele tău?”

Şi din nou, a treia oară, soldatul a răspuns cu şi mai multă frică: “Numele meu este Alexandru, domnule general.”

Alexandru cel Mare s-a uitat lung la tânărul soldat, l-a privit drept în ochi şi i-a spus: “Soldat, schimbă-ţi numele sau dacă nu, schimbă-ţi comportamentul.

Sângele unui supraveţuitor

2010-04-14T14:05:00.004+03:00

Colegul de lucru al lui Louis Pasteur, în demonstrarea teoriei, pe atunci numită a germenilor, a fost Dr. Felix Ruh, un doctor evreu din Paris. Nepoata acestui doctor murise de difterie neagră, iar Dr. Ruh a jurat, atunci, că va afla ce microb i-a ucis nepoata. Aşa că, s-a închis în laborator zile în şir.
A pornit cu hotărâre să demonstreze, împreună cu Louis Pasteur, că teoria germenilor era mai mult decât o simplă teorie. Asociaţia medicilor nu a fost de acord cu Pasteur şi a reuşit să îl elimine. Dar, el n-a plecat departe de Paris. S-a ascuns în pădure şi a ridicat acolo un laborator în care a continuat cercetarea interzisă.

Douăzeci de cai frumoşi au fost duşi acolo, la laboratorul improvizat. Oameni de ştiinţă, doctori şi asistente au venit să vadă experimentul. Ruh a deschis un recipient ermetic în care dezvoltase o cultură de difterie neagră, timp de luni de zile. Avea germeni suficienţi ca să omoare întreaga Franţă. Apoi, au luat fiecare cal în parte şi l-au infectat, prin limbă, nări şi ochi cu acei germeni mortali. Toţi caii, în afară de unul, au făcut febră foarte mare şi au murit. Majoritatea doctorilor şi cercetătorilor au abandonat proiectul şi nu au mai rămas să vadă ce se întâmplă cu calul rămas în viaţă.

Timp de câteva zile, calul a zăcut pe pământ, refuzând parcă să moară. Ruh, Pasteur şi cercetătorii rămaşi, dormeau pe paie în grajd, lăsând întotdeauna pe cineva “de gardă”, ca să îi trezească în caz de scădere a temperaturii, fie ea cât de mică.

Într-o noapte, pe la ora 2, termometrul indica o scădere cu jumătate de grad a temperaturii calului. Supraveghetorul l-a trezit pe dr. Ruh. Dimineaţă, temperatura scăzuse deja cu două grade. În seara aceleiaşi zile s-a consemnat dispariţia completă a febrei, iar calul s-a putut ridica, a mâncat şi a băut apă. Atunci, Dr. Ruh a luat un baros şi a lovit acel frumos cal exact între ochi. A scos sângele din animalul care odată suferise de difterie neagră, dar supravieţuise. Au plecat cu toţii în mare grabă spre Spitalul Municipal din Paris, unde au intrat cu forţa, neţinând cont de gărzi şi supraveghetori şi au dat buzna în salonul izolat în care erau ţinuţi 300 de nou născuţi bolnavi de difterie neagră. Au injectat fiecare copilaş cu sângele calului. Din cei trei sute de copii doar trei nu au supravieţuit.

Astfel, nou-născuţii au fost salvaţi de sângele unui supravieţuitor.

Revenirea acasă

2010-04-14T14:01:00.006+03:00

O poveste spusă de un soldat care revenea acasă după ce luptase în Vietnam. Şi-a sunat părinţii, din San Francisco.

“Mamă, tată, vin acasă, dar vreau să vă cer un favor. Am un prieten cu mine şi vreau să îl aduc la noi acasă.”

“Sigur”, au răspuns ei. “Ne-ar plăcea să îl întâlnim.”

“Dar trebuie să vă mai spun ceva” a continuat fiul. “A fost rănit foarte rău în luptă. A călcat pe o mină şi şi-a pierdut un braţ şi un picior. Nu are unde să meargă şi vreau să vină să locuiască cu noi.”

“Îmi pare rău să aud asta, fiule. Poate îl ajutăm să îşi găsească un loc unde să stea.”

“Nu, eu vreau să stea cu noi.”

“Fiule” a spus tatăl, “nu ştii ce ne ceri. Cineva cu un asemenea handicap ar fi o povară imensă pentru noi. Avem vieţile noastre, care se cer a fi trăite şi dacă ar interveni aşa ceva... ne-ar încurca enorm. Tu, vino acasă şi vom încerca să îl ajutăm cumva pe prietenul tău. Îşi va găsi el un drum în viaţă; nu e nevoie să te implici chiar aşa.”

În momentul următor, fiul a întrerupt convorbirea. A închis.

Părinţii nu au mai auzit nimic despre el. Câteva zile mai târziu, însă, au primit un telefon de la poliţia din San Francisco. Fiul lor murise. Era vorba de sinucidere.

Loviţi de durere, părinţii au zburat la San Francisco. Au mers la morgă pentru recunoaşterea cadavrului. Au confirmat: era fiul lor. Dar spre surprinderea lor, şi-au dat seama de un fapt, de care ei nu avuseseră cunoştinţă: fiul lor avea doar o mână şi un picior.

Prins de furtună

2010-04-14T13:52:00.005+03:00

Un om ce se plimba pe muntele Chugach din Alaska a realizat că se apropia o furtună, şi a început să grăbească pasul spre adăpostul montan, sperând să ajungă acolo înainte de izbucnirea furtunii. Dar era prea târziu.

Furtuna a lovit cu atâta furie încât nu mai putea vedea nici măcar un metru înaintea ochilor. Vântul ridica zăpada şi gheaţa, acestea doborându-l de pe picioare, deseori, în lupta sa pentru supravieţuire. Cu toate că ştia că era aproape de adăpost îşi pierduse sensul direcţiei şi nu putea să-şi dea seama încotro să o ia. În final a căzut într-un banc de zăpadă ud până la piele şi total epuizat. Nu putea merge mai departe. A abandonat, lăsându-se în voia sorţii.

În timp ce zăcea în zăpadă i s-a părut că aude ceva asemănător unui plânset sau scheunat de câine. A strigat şi a încercat să se târască în direcţia sunetului. Cu siguranţă era un câine rătăcit din pricina furtunii. Când l-a găsit a realizat că era un pui de câine care, cumva, se pierduse de mama sa şi îngheţa acum de frig. Bărbatul a început repede să frece blana câinelui, încercând să îl încălzească şi să-i stimuleze circulaţia sangvină. L-a încălzit chiar cu suflarea sa, luptând să ţină în viaţă micuţul animal.

În ziua următoare, când salvamontiştii i-au găsit, erau amândoi vii. Au descoperit că, în încercarea sa de a-l ţine în viaţă pe căţel, omul şi-a salvat propria viaţă.

Borcanul

2010-04-14T13:43:00.004+03:00

Pe biroul eminentului profesor, Sir William Osler, de la Universitatea Oxford, stătea un borcan cu urină. În faţa lui se afla o sală plină cu studenţi la medicină ce ascultau prelegerea sa cu privire la importanţa observării detaliilor. Pentru a sublinia acest lucru, el a spus:

“Acest recipient conţine o probă de urină pentru analize. Este, adesea, posibil să determini boala de care suferă pacientul prin intermediul gustului.”

Şi-a înmuiat un deget în lichid şi l-a introdus în gură. Apoi a continuat să vorbească: “Acum voi trimite borcanul pe la fiecare. Vă rog pe fiecare să faceţi exact ce am făcut eu. Poate putem învăţa ceva din importanţa acestei metode de învăţare.”

Borcanul şi-a croit drum din rând în rând, fiecare student introducându-şi degetul în urină şi curajos gustând conţinutul. Dr.Osler a luat înapoi borcanul şi s-a uitat în ochii studenţilor săi. Apoi le-a spus: “Domnilor, acum veţi înţelege ce am vrut să spun despre importanţa observării detaliilor. Dacă aţi fi fost atenţi, aţi fi văzut că mi-am introdus degetul arătător în urină, dar în gură l-am pus pe cel mijlociu!”

Ursul din peşteră

2010-04-14T13:25:00.007+03:00

Doi adolescenţi aventuroşi, foarte buni prieteni, au plecat în expediţie, explorând peşteri. Într-una dintre acestea, au descoperit, destul de adânc, urme de urs. Au hotărât să meargă mai departe, cu curaj, încet şi cu extremă precauţie, cu ochii larg deschişi şi cu urechile ciulite în cazul în care ar fi întâlnit cu adevărat ursul.

Dintr-o dată, din întunericul peşterii a sărit în faţa lor un urs imens, cel mai mare pe care îl văzuseră vreodată. Ridicat în două picioare în faţa lor, ursul a scos un răget asemănător unui leu, care a provocat un ecou asurzitor. Speriaţi de moarte, cei doi băieţi au hotărât instantaneu că este cel mai indicat să o ia la fugă. S-au întors imediat şi au rupt-o la fugă.

Dar, în acel moment, unul dintre ei s-a trântit la pământ şi a început să-şi dezlege cu disperare şireturile bocancilor. S-a descălţat de ei şi a încălţat repede perechea de tenişi din sac şi a început să-şi lege şireturile.

Prietenul său, exasperat, s-a întors şi a strigat la el: “Hai odată, omule! Să ieşim de aici! Ce te-a apucat să-ţi schimbi chiar acum încălţările? Şi aşa nu prea avem mari şanse să scăpăm, fugind mai repede decât ursul!”

Sărind în picioare şi luând-o la fugă, cel dintâi i-a răspuns: “Nu trebuie să alerg mai repede decât ursul. Tot ce trebuie să fac este să alerg mai repede decât tine.”

Termină cursa

2010-04-14T13:22:00.003+03:00

Olimpiada de la Barcelona din 1992 a oferit unul dintre cele mai incredibile momente sportive.

Britanicul Derek Redmond a visat întreaga sa viaţă să câştige medalia de aur în cursa de 400 de metri, iar visul său se întrezărea la orizont în momentul în care pistolul de start a răsunat anunţând începutul semifinalelor. Alerga în cursa vieţii sale şi în timp ce lua turnanta vedea deja linia de sosire care îl aştepta în capătul ultimei linii drepte. Dintr-o dată a simţit o durere acută în partea posterioară a piciorului. A căzut cu faţa la pământ pe pistă.

În timp ce asistenţa medicală a pornit spre el, Redmond se lupta cu propriul său picior. “A fost un instinct animalic” urma să spună el mai târziu. A luat-o din nou la fugă, aşa cum putea şchiopătând, într-o încercare nebunească de a termina cursa. Când s-a apropiat de ultima linie dreaptă, un bărbat înalt, îmbrăcat cu un tricou a trecut din tribune, printre agenţii de pază şi a fugit la Redmond ca să îl strângă în braţe. Era Jim Redmond, tatăl lui Derek. “Nu trebuie să faci asta” i-a spus fiului său. “Ba da, trebuie.” a răspuns Derek. “Ei bine, atunci o să terminăm această cursă împreună.” a concluzionat tatăl lui.

Şi aşa au făcut. Luptându-se să reziste, capul lui Derek se odihnea din când în când pe umărul tatălui său. Au rămas pe culoarul lui Derek până la sfârşit, în aplauzele mulţimii care se ridicase în picioare plini de admiraţie, iar, unii dintre ei cu lacrimi în ochi.

Derek nu a plecat de acolo cu medalia de aur, dar a plecat cu o amintire incredibilă, a unui tată care în momentul în care şi-a văzut fiul în suferinţă, a părăsit scaunul în care se afla şi s-a dus să îl ajute să termine cursa.

Bărcuţa din vitrină

2010-04-14T13:19:00.002+03:00

Un băieţel a petrecut multe ore construind o mică barcă, machetă a unei corăbii, în cele mai mici detalii. Apoi a luat-o şi a mers la râul din apropiere ca să o pună pe apă. Imediat cum a pus-o, aceasta a luat-o în josul apei foarte repede. Cu toate că a urmărit-o mult de-a lungul râului n-a putut-o recupera. Vântul şi curentul puternic au dus-o tot mai departe, el neputând ţine pasul.
Trist, băiatul ştia că va trebui să lucreze din nou multă vreme să-şi facă o altă barcă. Undeva, în josul râului, un bărbat a găsit barca, a dus-o în oraş şi a vândut-o unui magazin. Mai târziu, în aceeaşi zi, băiatul nostru a trecut prin oraş şi a remarcat barca din vitrină. Intrând înăuntru, i-a spus vânzătorului că barca din vitrină îi aparţinea. Ştia toate semnele pe care le pusese pe ea, dar nu putea să demonstreze proprietarului că barca era a lui. Aşa că, singura modalitate prin care o putea obţine, era prin cumpărare. Băiatul vroia barca înapoi atât de mult încât a făcut întocmai.

Luându-şi opera din mâna vânzătorului, după ce a plătit-o, băiatul a spus: “Bărcuţa mea, eşti de două ori a mea. Eu te-am făcut şi apoi te-am şi cumpărat".

Cumpărat pentru a fi eliberat

2010-04-14T12:57:00.005+03:00

În anii 1800, un tânăr englez călătorea prin California în căutarea aurului. După câteva luni, de prospectare a dat lovitura. Îmbogăţindu-se s-a hotărât să se reîntoarcă acasă. În drumul lui spre casă s-a oprit la New Orleans.

La puţină vreme după ce a ajuns în oraş a dat de o mulţime de oameni ce privea în aceeaşi direcţie.
Apropiindu-se de mulţime, a realizat că aceştia se adunaseră pentru o licitaţie de sclavi. Sclavia fusese abolită în Anglia de ani de zile aşa că tânărul englez a fost curios să vadă ce se întâmplă. A auzit “Vândut!” chiar când a intrat în mulţime. Un bărbat negru de vârstă mijlocie tocmai era luat de acolo.

Următoarea a fost o negresă foarte frumoasă. A fost pusă pe platformă şi i s-a poruncit să meargă de colo colo ca să poată fi văzută. Tânărul explorator a auzit nenumărate glume şi batjocură la adresa fetei. Bărbaţii rânjeau în timp ce ochii lor rămâneau ficşi pe frumoasa fată.

A început licitaţia.

Într-un minut preţul a depăşit suma pe care proprietarii de sclavi ar fi plătit-o pentru o sclavă. Pe măsură ce licitaţia continua a devenit evident că doi oameni o doreau. Printre strigări aceştia glumeau pe seama a ceea ce urmau să îi facă fetei. În final unul dintre ai a strigat un preţ ce depăşea posibilităţile celuilalt. Fata şi-a lăsat capul în pământ. Aprodul a strigat “O dată! De două ori!”

Chiar înainte de ultima strigare, tânărul miner a strigat un preţ dublu faţă de cel precedent. Era o sumă nemaiauzită pentru cumpărarea unui sclav. Mulţimea a început să râdă, crezând că minerul nu are banii necesari, dar că dorinţa sa de a avea fata a fost mai puternică decât cumpătarea sa. Aprodul a invitat pe tânăr să vină să arate banii. Acesta şi-a deschis geanta la vederea căreia aprodul a dat din cap uimit şi a făcut semn să i se dea fata.

Fata a coborât de pe platformă şi a ajuns faţă în faţă cu tânărul. S-a uitat drept în ochii lui şi i-a spus printre dinţii încleştaţi: “Te urăsc!” Şi l-a scuipat. Minerul şi-a şters faţa, a plătit fata şi a luat-o de mână, pornind la drum cât mai departe de mulţimea ce râdea.

Părea să caute ceva anume în timp ce umblau pe străzi. În final s-a oprit în faţa unui fel de magazin. Fata a rămas afară iar el a intrat înăuntru aşa cum era, cu faţa murdară, cu hainele şi mai şi. Acolo a început să discute cu un bătrân. Prin vitrină fata nu reuşea să desluşească ce vorbesc cei doi. La un moment dat discuţia dintre cei doi s-a aprins şi a auzit pe bătrân strigând: “Dar aşa e legea! Aşa e legea!” Sătul, minerul a scos punga sa cu aur şi a turnat pe masă tot ce mai rămăsese în ea.

Acru, dar dornic să ia banii, funcţionarul a luat aurul şi s-a întors la birou. A revenit cu o bucată de hârtie pe care au semnat atât el cât şi tânărul.

Tânăra fată aştepta curioasă în faţa vitrinei. Minerul, ieşind a întins mâna cu hârtia spre fată spunând: “Iată hârtiile tale de persoană liberă. Eşti liberă.” Fata nu s-a uitat la el.

A încercat din nou: “Uite. Aici sunt actele tale de persoană liberă. Ia-le.”

“Te urăsc!” a răspuns fata, refuzând să privească la el. “De ce îţi baţi joc de mine?”

“Nu. Ascultă. Acestea sunt acte de eliberare. Eşti o persoană liberă.” a încercat el să explice.

Fata s-a uitat la hârtii, apoi la el şi din nou la hârtii. “Tocmai m-ai cumpărat... şi acum mă eliberezi?”

“Pentru asta te-am cumpărat. Te-am cumpărat ca să te eliberez.”

Frumoasa fată a căzut în genunchi înaintea minerului cu lacrimi ce îi şiroiau pe obraji spunând întruna “M-ai cumpărat ca să mă eliberezi! M-ai cumpărat ca să mă eliberezi!”

Minerul n-a mai spus nimic.

Ştergând ghetele murdare ale minerului, fata s-a uitat la el şi a spus: “Tot ce vreau să fac este să te slujesc, pentru că m-ai cumpărat ca să mă eliberezi!

Orbii şi elefantul

2010-04-14T12:53:00.003+03:00

Se spune că, în vechime, a existat un sat în care toţi oamenii erau orbi. Într-o zi, umblând pe drum, şase oameni din acest sat au întâlnit un alt om ce călărea un elefant. Cei şase, care auziseră despre elefanţi, dar nu fuseseră niciodată aproape de unul, au cerut călătorului să le permită să atingă impresionantul animal. Îşi doreau să se întoarcă înapoi în satul lor şi să le spună şi celorlalţi săteni cum arată un elefant. Călătorul a fost de acord.
Şi aşa, i-a ‘călăuzit’ pe fiecare din cei şase bărbaţi în părţi diferite ale corpului elefantului. Toţi cei şase orbi, au atins şi pipăit elefantul, până când au fost siguri că ştiu cum arată.

Cu multă nerăbdare, s-au întors spre casă, pentru a-şi povesti experienţa avută. Toţi sătenii s-au adunat în jurul lor ca să audă despre elefant. Primul, care a simţit animalul din lateral a spus: “Un elefant este asemenea unui zid mare şi gros.”

“Nici vorbă” a spus al doilea, care simţise trompa elefantului. “Mai degrabă este lung, rotund, moale.”

Cel de-al treilea, care simţise urechea a intrat şi el în discuţie: “Nu e deloc aşa”, a spus el, “este asemenea unei frunze gigantice, moale şi care se mişcă atunci când o atingi.”

“Nu sunt de acord”, a spus al patrulea, care atinsese coada. “Vă spun eu că elefantul este asemenea unui şarpe gigantic.”

Cel de-al cincilea a strigat şi el contrar la tot ce se spusese până atunci. El atinsese unul dintre picioarele elefantului şi a concluzionat: “Elefantul este rotund, asemenea unui copac.”

Cel de-al şaselea, care fusese lăsat să călărească pe spatele elefantului a început şi el să protesteze: “Nici unul nu sunteţi în stare să descrieţi cum trebuie un elefant? Este foarte clar, el este asemenea unui munte mişcător!”

Până în ziua de azi, aceşti oameni au continuat să se certe, şi aşa, nimeni din acel sat nu a reuşit să afle cum arată în realitate un elefant.

Cap de muscă (Macro-fotografie)

2010-04-13T22:48:00.011+03:00

De unde ne vin cele bune...

2010-04-12T22:45:00.003+03:00

O femeie bătrână şi săracă, din Scoţia, se ruga la Dumnezeu să-i trimită pâine. În drum spre sat, câţiva băieţi au auzit-o rugându-se. Ei s-au hotărât să facă o faptă bună, aşa că au cumpărat pâinea şi, întorcându-se unde locuia bătrâna, au dat drumul pâinii pe coşul casei.

Când femeia a auzit pâinea căzând, s-a ridicat, a luat-o din şemineu, a pus-o pe masă şi a îngenunchiat din nou, să-I mulţumească lui Dumnezeu. Băieţii de afară au văzut-o şi întrucât credeau că lor li se datorează cuvintele de mulţumire, au strigat:

- Mamaie, nu a fost Dumnezeu, ci noi… Noi am adus pâinea!

-Ba nu, a răspuns femeia, Domnul a trimis-o, chiar dacă a adus-o diavolul!

sursa: sorinalukacs.wordpress.com

Legenda dragostei

2010-04-12T21:57:00.003+03:00

Demult, undeva pe pământ s-au adunat toate calităţile şi simţurile omeneşti.

Cind Plictiseala a căscat pentru a treia oara, Nebunia, nebunatică ca întotdeauna, a propus: "Hai să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea!" Intriga şi-a ridicat ispitită sprincenele, iar Curiozitatea, neputind să se reţina, a întrebat: "V-aţi ascunselea? Ce mai este şi aceasta? Este oare vre-un joc?" Nebunia a explicat că-şi va acoperi ochii şi va număra până la un milion, în timp ce toţi ceilalţi se vor ascunde, iar când numărătoarea va lua sfîrşit, primul ce va fi găsit îi va lua locul şi astfel jocul va continua...

Entuziasmul a luat-o la dans pe Euforie, iar Bucuria a executat într-atât de multe tumbe, încât chiar şi Îndoiala s-a lăsat convinsă, ba mai mult, chiar şi Apatia cea mereu bosumflată şi neînteresată... însă nu toţi au acceptat să ia parte la această activitate. Adevărul a preferat să nu se ascundă: "De ce să mă ascund, dacă până la urmă tot voi fi descoperit?" Aroganţa a considerat acest joc ridicol (ceea ce o deranja mai mult era faptul că ideea nu-i aparţinuse), iar Laşitatea a preferat să nu îndrăznească.

Unu, doi, trei, a început Nebunia să numere. Prima care s-a ascuns a fost Lenea, care, ca întotdeauna, s-a culcat în spatele celei mai apropiate pietre. Credinţa s-a înălţat spre cer, iar Invidia s-a ascuns în umbra Triumfului, care, prin propriile sale forţe, a ajuns în coroana celui mai înalt copac. Generozitatea aproape că nu reuşea să se ascundă, fiecare loc pe care îl căuta părând să fie mai potrivit pentru un prieten de-al ei decât pentru sine. Un lac de cristal? Locul ideal pentru Frumuseţe! Scorbura unui copac? Locul perfect pentru Ruşine! Zborul unui fluture? Minunat pentru Voluptuozitate! Rafala unui vânt? Locul magnific pentru Libertate! Egoismul şi-a găsit un loc convenabil chiar de la început, însă numai pentru el! Minciuna s-a ascuns la fundul oceanului, iar Pasiunea şi Dorinţa în craterul unui vulcan. Neatenţia, pur şi simplu a uitat unde s-a ascuns.

Când Nebunia a ajuns la 999.999, Dragostea nu îşi găsise încă o ascunzătoare pentru că fusese atât de ocupată ... până când a observat o tufă de trandafir, şi, profund impresionată, s-a ascuns între flori. "Un milion!" a numărat Nebunia şi a început să caute. Prima pe care a găsit-o a fost Lenea, la numai trei paşi. După aceasta Credinţa a fost auzită discutind cu Dumnezeu, iar Pasiunea şi cu Dorinta au fost văzute făcând vulcanul sa vibreze. Într-o secundă, ea a găsit-o pe Invidie, deci nu a fost greu de dedus unde se ascundea Triumful. Egoismul nici nu a trebuit să fie căutat, căci a ieşit singur la iveală, dintr-un cuib de viespi. Mergând atât de mult, i s-a făcut sete, şi venind înspre lac, a descoperit-o pe Frumuseţe. Cu Îndoiala a fost şi mai uşor, căci aceasta sta cocoţată pe un gard, neputând decide unde să se ascundă. Astfel i-a găsit pe toţi, Talentul - în iarba tînără, Frica - într-o peşteră întunecată, Minciuna - la fundul oceanului, chiar şi pe Neatenţie, care a uitat pur şi simplu de joacă. Numai Dragostea nu putea fi găsită. Nebunia o căutase în fiecare tufăriş, fiecare rîuleţ, pe piscurile munţilor, şi, când era aproape gata să renunţe, a zărit tufa de trandafiri înfloriţi. Ea a început să îndepărteze crenguţele ghimpoase, când deodată auzi un strigăt ascuţit: spinii au împuns ochii Dragostei. Nebunia nu ştia ce să mai facă pentru a-şi cere iertare, a plâns, a rugat, a implorat şi chiar s-a oferit să-i fie ajutor şi îndrumător. Începând cu acea zi dragostea e oarbă şi nebunia o însoţeşte mereu!

Pescarul şi stelele de mare

2010-04-12T14:44:00.006+03:00

(de don Ezio Del Favero)
La apusul soarelui, un domn se plimba pe o plajă. Puţin câte puţin începu să distingă profilul unei persoane, îndepartate. Ajuns mai aproape văzu că omul, un pescar al locului, se apleca mereu pentru a aduna ceva, ce apoi arunca în apă. Neobosit lansa în mare ceea ce aduna, cu bratele pline. Apropiindu-se mai mult, domnul întelese că pescarul aduna stele de mare pe care valurile le-au depozitat pe plajă.
Puţin încurcat se apropie şi întrebă pe pescar: „Prietene, pot să ştiu ce faci?” Pescarul îi răspunse: „Reaşez aceste stele în ocean. Din cauza retragerii mării s-au împotmolit pe plajă. Dacă nu le arunc în apă, în puţin timp aceste creaturi sărace vor muri?. „Înteleg! – replica domnul – Dar stelele împotmolite pe plajă sunt milioane. Nu poţi pretinde a le salva pe toate! Şi, probabil, acelaşi fenomen se produce pe sute de plaje de-a lungul coastei. Nu-ţi dai seama că munca ta este practic inutilă? Nu vei schimba nimic”. Pescarul surâse, se aplecă, luă o altă stea, o aruncă în mare si zise: „Se va schimba totul, pentru această creatură mică”.
Un gest de iubire autentică nu este niciodată inutil. Mai ales dacă devine preţios pentru cineva, sau cel puţin va face să se nască ulterioare gesturi de iubire.

De ce liliecii nu au prieteni

2010-04-05T16:41:00.002+03:00

A fost odată ca niciodată.A fost odată cu mulţi ani în urmă, pe vremea când omul încă nu era pe Pământ.A fost un razboi între animale şi păsări.Nimeni nu a ştiut vreodata de ce.S-a întâmplat pur şi simplu.Toată păsărimea şi-a luat zborul spre câmpul de luptă şi şi-a făcut tabăra.Animalele au mers şi ele acolo pe picioare.Erau două tabere de războinici: tabăra înaripatelor şi tabăra animalelor cu două picioare.

Liliacul s-a alăturat păsărilor.”Am aripi, aşa că trebuie să fiu pasăre.Şi cu cât suntem mai multe păsări, cu atât vom câştiga mai repede războiul.”

Prima bătălie a fost foarte lungă şi grea, dar încetul cu încetul, ghearele şi colţii animalelor au reuşit să le vină de hac păsărilor.

Liliacul a văzut că păsările pierd bătălia şi s-a ascuns într-o tufă.

După ce s-a terminat marea bătălie, animalele şi păsările s-au retras în tabarele lor.

Bizonul, scuipând nişte pene dintre dinţi a întrebat:”Le-am bătut bine pe zburătoare?”

“Da, le-am dat peste clonţ”, a strigat liliacul cu o voce piţigăiată.

Animalele au tăcut.”Ce faci cu noi, liliacule, a strigat castorul dând din coadă tare supărat. Tu ai aripi, eşti din cealaltă tabără”.

“Da, e adevărat, a răcnit şi ursul. Şi vreau să te mănâc!”

“Prieteni, calmaţi-vă, coborâţi cu picioarele pe pământ!”a spus liliacul arătând către gura lui.”Când aţi mai văzut voi o pasăre cu dinţi?Cum să fiu pasăre dacă am dinţi?”

Urmă încă o bătălie a doua zi, iar liliacul a trecut în tabăra animalelor.”Să le venim de hac ciocurilor”,a strigat liliacul.

De data aceasta păsările au zburat pregătite de luptă având soarele în spatele lor, strălucirea soarelui orbind animalele.Păsările s-au năpustit cu ghearele şi aripile asupra animalelor.De data asta, păsările au câştigat bătălia.Liliacul s-a ascuns din nou întro tufă.

După ce s-a terminat totul şi păsările au zburat înapoi în tabăra lor, liliacul s-a alăturat lor pe furiş.

Vulturul a spus:”Astăzi am câştigat bătălia, am învins!”

“Da, le-am arătat noi animalelor”,a strigat liliacul.

“Stai puţin!”,a croncănit corbul.”Tu ai fost în cealaltă tabără”.

“Prieteni!Uitaţi-vă bine la mine!Când aţi văzut voi un animal cu aripi cum am eu?Bineînţeles că sunt pasăre ca şi voi.”Şi şi-a fâlfâit aripile cu putere.

“Cred că ai dreptate”, a spus vulturul.

La fel a procedat liliacul de fiecare dată când erau bătălii.Când vedea că o tabără e pe cale să piardă bătălia, se prefăcea că face parte din cealaltă tabără.

Şefii taberelor războinice s-au hotărât să se întâlnească şi să facă o înţelegere că nu se mai putea aşa, din bătălie în bătălie fără un câştigător sau învins.

Liliacului îi era foarte greu acum, nu putea să facă parte din ambele tabere.Şefii ştiau ce şiretlicuri a folosit şi au luat o hotărâre în privinţa lui.

“Prietenii trebuie să se ajute întotdeauna unul pe celălalt şi nu să se prefacă a fi ceva, când sunt altceva”, au spus şefii.

“Liliacul are aripi, dar nu este pasăre.Are dinţi, dar nu este animal.De acum înainte, liliacul va zbura numai noaptea când celelalte păsări dorm, iar animalele vânează.”

Toate vieţuitoarele au aprobat această hotărâre.

“Întotdeauna vei fi singur, liliacule.Nu vei avea niciodată un prieten nici printre vieţuitoarele care zboară, nici printre cele care merg! ”

De aceea liliecii zboară noaptea şi nu au nici un prieten.

Paşte Fericit Tuturor!

2010-04-04T17:14:00.005+03:00

Astăzi căutând ceva despre Page Rank, am încercat să verific şi acest blog, am fost surprins să constat că blogul Perspectiva Înnoirii are Page Rank 1. I-au aceasta ca un semn de bun augur, cătând la faptul căci azi e prima zi de Paşte şi e un lucru pozitiv observat în legatură cu blogul.

HRISTOS A INVIAT!

Adevaratul vinovat...

2010-03-29T19:15:00.002+03:00

Demult, trăia într-un sat un brutar renumit pentru pâinea sa. Dar, într-o zi, lui i se păru că sunt cam uşoare bucăţile de unt pe care tocmai le cumpărase de la un ţăran şi le aşeză pe cântar. Când colo, ce să vezi?! În loc de 1 kg, cât trebuia să aibă o bucată, fiecare cântărea doar 800 de grame. Supărat foc, omul s-a dus degrabă la judecătorie, spunând că ţăranul înşală lumea şi cerând, bineînţeles, pedepsirea acestuia.
N-au trecut nici două ceasuri şi ţăranul a fost adus în faţa judecătorului, care l-a ameninţat:
- Dacă este adevărat ce spune brutarul, că îi înşeli pe oameni la cântar, te bag imediat la închisoare.
- Să-mi fie iertat – zise ţăranul – dar sunt nevinovat.
- Cum îndrăzneşti să minţi? -sări brutarul. Chiar astăzi am cumpărat aceste bucăţi de unt de la tine. Domnule judecător, trebuie să-1 închideţi pe acest şarlatan, care a încercat să mă păcălească!
- Aşa este, omule? – spuse atunci judecătorul. Este untul acesta al tău?
- Al meu este, însă, vedeţi dumneavoastă, eu nu am prea mulţi bani. Mi-am cumpărat un cântar, dar nu am mai avut bani şi pentru greutăţi, aşa că pun unt pe un braţ al cântarului, iar pe celălalt pun o pâine de-a brutarului, care – zice el – are 1 kg. Acum, dacă pâinea brutarului n-a avut 1 kg, eu ce vină am?
Auzind una ca asta, judecătorul a cântărit imediat o pâine şi, într-adevăr, aceasta nu avea decât 800 de g. În locul ţăranului, la închisoare a ajuns adevăratul vinovat, brutarul, care nu doar că înşela oamenii, dar mai dorea şi să fie aspru pedepsit cel care ar fi făcut exact ca el.
Cel ce vrea să înşele, singur se înşală. Chiar dacă nu vede nici un om greşeala sa, Dumnezeu îi vede păcatul; iar atunci când îl mai descoperă şi oamenii, ruşinea este cu atât mai mare.

Gura lumii

2010-03-29T19:10:00.003+03:00

„Se povesteşte într-o carte veche că un tată şi cu fiul său se duceau la târg să vândă un măgar. Tatăl şi fiul mergeau pe lângă măgar, pe jos, când s-au întâlnit cu nişte oameni care i-au luat în primire zicându-le: “Ce oameni proşti, îşi rup încălţămintea şi picioarele ca să nu strice potcoavele măgarului!”.

Atunci, tatăl se sui pe măgar şi plecă. Curând se întâlniră cu alţi călători care i-au, şi aceia, în râs: “Ce tată fără pic de inimă, uite, că nu are milă de copilul lui, îl lasă, sărmanul, să bată drumul pe jos!”. Tatăl coborî şi sui pe măgar pe copilul său. Se întâlniră cu alţi călători. Văzându-i, aceştia spuseră: “Poftim! Se mai cheamă acesta copil cu creştere bună? Iată bătrânul merge pe jos iar fiul său călare pe măgar “.

“Ce-i de făcut, măi, cu oamenii aceştia?” zise tatăl. Se suiră amândoi pe măgar, cu nădejdea că vor astupa gura lumii. Da, de unde, abia făcură câţiva paşi şi alţi oameni pe care-i întâlniră ziseră: ” Ia, uitaţi-vă, ce oameni tirani, două matahale de oameni sănătoşi merg călare pe un biet măgar”.

“Ascultă, măi fiule, zise tatăl, cu oamenii aceştia nu o scoatem la capăt. Hai să mai încercăm una !”. Coborâră amândoi de pe asin, luară o prăjină de lemn şi, legând măgarul de câte două picioare, îl ridicară în spate şi porniră cu el la drum. Când se întâlniră cu alţi călători, aceştia începură să râdă de ei ca de nişte nebuni că n-a mai fost chip, se spune în povestire, şi de supărare, omul nostru a trântit măgarul într-o râpă, într-un râu şi s-a întors acasă fără el numai să scape de gura lumii.

Orgoliul

2010-03-29T18:48:00.003+03:00

Doi soţi, un bărbat şi o femeie, pentru nişte nimicuri, s-au certat. Se mai întâmplă în familie, chiar şi în familiile creştine. Şi nu vorbeau. Fiecare o făcea pe supăratul, fiecare îl considera pe celălalt că e vinovat şi nu voia nici unul să rupă tăcerea; mai ales bărbatul, care se considera superior, fiind şi om de afaceri. La un moment dat, bărbatul trebuia să plece într-o călătorie de afaceri şi avea avion a doua zi dimineaţă.
De obicei, când trebuia să se scoale mai de dimineaţă, îl trezea soţia, dar acum, fiind hotărât să nu rupă el tăcerea primul, nu i-a zis soţiei să-l trezească. Totuşi avea nevoie se trezească mai de dimineaţă, de aceea, fiind mai „înţelept” (ca de obicei), a scris pe o bucată de hârtie “Te rog să mă trezeşti la ora 5“ şi a lăsat biletul unde ştia că soţia o să-l găsească. În dimineaţa următoare, bărbatul se trezeşte şi vede că este ora 9 şi că a pierdut avionul. Furios, tocmai se pregătea să se certe iar cu soţia lui pentru că nu l-a trezit, când, lângă pat, ce credeţi că observă: lângă hârtia pe care scrisese el seara “Te rog să mă trezeşti la ora 5“, era un bileţel pe care scria “Este ora 5. Trezeşte-te !”.